Anticarul

Scrie, scrie, nu te opri! Scrisul alungeşte muşchii degetelor şi falangele sunt mai turtite la scriitori – de la pix.

Vorbele rămân în aer, ca fluturii, şi-o iau razna prin capetele oamenilor. Eu nu ţin minte nimic. La ce mi-ar folosi? Uite câte cărţi sunt aici: totul e spus şi scris dinainte. Trebuie doar să dechizi o carte şi ţi-ai şi răspuns la-ntrebare.

- Ce vă doriţi astăzi, doamnă?

Intrase tiptil în magazin, aşa cum o făcea de vreo treizeci de ani, fără s-o aud urcând treptele.

- Să mergem la raftul cu “Literatură la-nâmplare”, i-am spus, şi să deschidem o carte. Ia uite ce zice: “Circulă printre oameni părerea că memoria individuală nu e decât o însuşire subalternă auxiliară, care, la cei mai slab dotaţi intelectual, ţine loc de inteligenţă” – e din Paleologu, “Elogiul memoriei”, ediţia din 2012. Ei?

Cucoana s-a uitat prelung prin mine – nu-mi vorbea aproape niciodată – mi-a smuls cartea din mână, a aruncat-o pe geam, mi-a-ntors spatele şi a luat-o la fugă în jos pe scări.

Am rămas uluit în spatele rafturilor.

Decât să gândesc, mai bine scriu.

Fuga ei a stârnit mirosul cariilor din cărţi. Am urmărit-o cu privirea alergând pe Calea Victoriei, spre Palatul Telefoanelor. Avea un aer hotărât, începea să gâfâie, iar cordonul pardesiului vişiniu atârna puţin pe jos. Umbrele serii se-ntindeau leneşe pe trotuar, mângâind trecătorii. S-a oprit la semafor şi-am putut zări cum îi tresaltă umerii: poate de plâns, poate de râs sau poate doar de frig…  Era deja întuneric.

            De-abia de-mi mai pot aşeza oasele pe scaun. Falangele mi s-au turtit demult. Peste 2000 de ani, când o să-mi dezgroape scheletul, or să zică: “ăsta e de scriitor preistoric”.

Oare cum deosebeşti un schelet de scriitor bun de unul prost?

După... ortografie

    După ploaie, pungile pline de gunoaie, rezemate de stâlpi, își revărsau preaplinul pe borduri, zemuind discret în șanțul străzii. 

    O frază elegantă, cu o caligrafie impecabilă, aștepta lipită de zidul dinspre nord al casei, acolo unde iedera de-abia se-agățase de streașină. 

    Trecătorii, zăbovind printre bălți, îi admirau silueta, grația cu care erau legate literele, diacriticele discrete dar proeminente - și, cu un freamăt ușor, punctele de suspensie. 

    ”Cehov”, își făceau cu ochiul cunoscătorii. ”Nooo, fugi domnule! E contemporană, nu te pricepi”. Cerneala roșie, îngroșată pe alocuri, trezea amintiri: ”era atunci, cu...”,  ”am mai văzut-o când ...” Cele trei puncte, lăbărțate de ploaie, se decolorau treptat. ”N-o mai duce mult. La următoarea ...” etc.

Clipe de linişte

    Vara lui 1929, la Balcic. Primul Război se terminase, el venise din scurta detenţie de doi ani, de la bulgari, cu un TBC osos. I s-a tras de la dormitul în fân, mai ales pe timpul iernii. Îi dăduseră voie să stea în grajduri pentru că era şchiop şi nu putea fugi (îi rămăsese o schijă în picior de la un obuz explodat prea aproape) şi, fiind şi medic veterinar, avea grijă de cai. Era, oricum, mult mai bine decât pe cimentul gol din barăci. 

    Criza de-abia începea, iar el îşi încălzea, acum, oasele la soare. Balcicul era, încă, pământ românesc. Îşi îmbarcase tânăra soţie în Fordul familiei şi plecaseră la mare, într-una din vilele din preajma castelului. Sperau că iadul se sfârşise. Toamna era încă departe, până la începutul facultăţii aveau răgaz să se bucure de libertate ca doi îndrăgostiţi. El era profesor la catedra de cai, ea, tânara lui asistentă, cu douăzeci şi ceva de ani mai mică decât el. Mai devreme, nu avusese timp să se însoare: fusese ocupat cu doctoratul, cu războiul, cu prizonieratul...

    Căutând nişte acte, am dat peste câteva desene pe care i le-a făcut bunicul, în acea vacanţă, iubitei lui. Nu mi-am pus problema dacă au sau nu valoare artistică. Mi-e suficient să pot vedea chipul bunicii de-o clipă, pe la douăzeci şi ceva de ani, aşa cum nu am cunoscut-o. Pentru mine, a existat doar o femeie blândă, cu părul alb şi ochii mari, albaştri, de o bunătate cuceritoare. 

    Din vara lui 1929 pot spune că au rămas câteva clipe de linişte. 

Apoi a venit furtuna.

Sufletul meu e un bazar de toamnă

....,  mi-a zis. 

    Melancolia i se răsucea în jurul gâtului, ca un fular subţire, de ceaţă. 

    - Să mă ierţi, te rog, pentru neiertările mele. Credeam că uit şi iert, dar frigul m-a luat pe nepregătite şi sufletul mi s-a-nţepenit în obiceiurile de astă-vară. Atunci, toate tristeţile se evaporau o dată cu roua dimineţii. 

    Ieri, însă, le-am găsit lipite de geam, acolo unde le lăsasem de cu seară. Îngheţaseră. Şi-atunci, mi-am dat seama că nu pot să iert. Şi nici să uit. În zona Antarcticii mele, sloiurile de gheaţă rămân veşnic. 

    Am rămas în tăcere câteva clipe, apoi, privirile au început să ni se depărteze, până când s-au evaporat. Era din ce în ce mai frig.

Cuvintele

    Cuvintele mi-au explodat în faţă. 

    Contrar aşteptărilor, nu erau deloc moi. Dimpotrivă: colţuroase, dure, tăioase - sângele mi-a ţâşnit instantaneu. 

    Mi se părea că recunosc frânturi de fraze, dar, cum se loveau de pământ, se spărgeau în propoziţii, silabe, litere. Stropii de sânge accentuau haotic vocale şi consoane: ce ciudat, îmi spuneam, cuvintele se rup totuşi ordonat. Pe obraji, pe frunte, pe pleoape păstrez şi acum craterele lăsate de o-uri, de e-uri şi de câteva căciuli de ă-uri. Cine ar fi crezut că vocalele pot să rănească? 
    La un moment dat, m-a cuprins nostalgia paragrafelor lungi, cuminţi, pe care mi se odihnea mintea alene, de la stânga la dreapta. N-aveam să o mai regăsesc vreodată... 

    De-acum, totul era praf. Să te apuci să aduni la un loc sunete, să le lipeşti pe litere şi apoi să coşi şiruri de cuvinte? La ce bun?
    Adunasem deja o găleată de cuvinte pline de noroi şi sânge; aveam zeci de cicatrici pe faţă, pe mâini şi, în fine, multă linişte. În preajma mea curgea râul, alene, de la stânga la dreapta. 

    M-am aşezat la mal, cu picioarele în mâlul maroniu şi am turnat, cu grijă, găleata. 

    Peştii înfulecau sălbatic cuvinte.

Cu Trauma la plimbare

    Se plimba de mână cu trauma. Pe stradă, prin parc, prin magazine – peste tot. Îi era frică să n-o piardă – dacă se rătăcea, sărăcuţa? 

    Prietenii lui îi ziceau: e nasoală, bătrâne, eşti dus! Te credeam mai inteligent de-atât...

    Dar el, nimic! Nu se dezlipea de ea şi pace. 

  Şi ce dacă e nasoală? E trauma mea. O am din copilărie. Am crescut-o, am îngrijit-o, am scos-o în lume. Am încercat de câteva ori să ne despărţim. 

    Odată, am iubit o fată. Eram ca şi căsătoriţi. Eram atât de îndrăgostit că, atunci când am ieşit pe uşă cu ultima valiză, nici măcar n-am privit spre colţul în care trauma mea plângea ascunsă.

    După câteva luni, am început să lăcrimez – din senin. Dormeam aproape tot timpul: cum deschideam ochii, cum şiroiau râuri de lacrimi. Iubita mea părea că intră la apă de atâta umezeală. Apoi, s-a topit complet.

 “vezi, ţi-am zis eu!”… își auzea trauma ca prin vis. Desigur. Ea avea întotdeauna dreptate. Era cea mai tare. 

Plutitorul

Aseară, m-am rătăcit pe străduţele din preajma Foişorului de foc. Mergeam cu minţile aiurea după piesă şi n-am băgat de seamă că de umbra mea se ţinea un omuleţ cu miros ciudat. 

M-am oprit, aşteptând să mă depăşească. Dar a ajuns în dreptul meu și a-nceput: “ştiţi, picioarele mele plutesc fix la 7 centimetri deasupra pământului. Uneori, când merg mai repede, simt atingerea asfaltului. Dar asta nu mă ajută prea tare. Prietenii îmi spun mereu că plutesc. Am fost şi la o astroloagă, care mi­-a explicat că nu sunt împământat. Chiar aşa este: de multe ori mi-e ciudă că nu pot să bat cu piciorul în pământ, sau să tropăi de nervi! Tot ce-mi iese este o călcătură moale, ca prin apă, care nu zguduie nici măcar un fir de iarbă. Când mă apucă disperarea, îmi înfig coapsele în genunchi, genunchii în glezne şi gleznele în tălpi. Reuşesc să mă lipesc de pământ preţ de câteva clipe. Ce sentiment dumnezeiesc! Atingerea lui mă umple de o bucurie sălbatică, neagră, densă, consistentă. Rămân fixat în sol ca un copac şi-mi trag energia ca o sevă. Ador atingerea râmelor, a furnicilor care mi se suie pe glezne, sau pişcaturile coropişniţelor. Răcoarea pământului mă ameţeşte şi mă-nfioară. E ca o beţie plăcută. Când ameţeala îmi ajunge la cap, simt cum tălpile, uşor-uşor, încep din nou să se înalţe şi, ca o barcă în derivă, mă las purtat de curent deasupra pământului.” 

Când m-am dezmeticit, eram singură, aproape de rondul de la Pache. Am recunoscut un miros sărat, de mare.