În tihnă

Aseară, m-am rătăcit pe străduţele din preajma Foişorului de foc. Mergeam cu minţile aiurea după piesă şi n-am băgat de seamă că de umbra mea se ţinea un omuleţ cu miros ciudat.  M-am oprit, aşteptând să mă depăşească. Dar a ajuns în dreptul meu și a-nceput: “ştiţi, picioarele mele plutesc fix la 7 centimetri deasupra pământului. Uneori, când merg mai repede, simt atingerea asfaltului. Dar asta nu mă ajută prea tare. Prietenii îmi spun mereu că plutesc. Am fost şi la o astroloagă, care mi­-a explicat că nu sunt împământat. Chiar aşa este: de multe ori mi-e ciudă că nu pot să bat cu piciorul în pământ, sau să tropăi de nervi! Tot ce-mi iese este o călcătură moale, ca prin apă, care nu zguduie nici măcar un fir de iarbă. Când mă apucă disperarea, îmi înfig coapsele în genunchi, genunchii în glezne şi gleznele în tălpi. Reuşesc să mă lipesc de pământ preţ de câteva clipe. Ce sentiment dumnezeiesc! Atingerea lui mă umple de o bucurie sălbatică, neagră, densă, consistentă. Rămân fixa...

...din jurnal. Azi. "O dată cu pagina mi se termină şi ideile. Gândurile (diferite de idei, desigur!) mai zăbovesc o vreme, până îşi dau seama că au rămas singure. Apoi, plictisite, pleacă şi ele. Atunci, abia atunci, îndrăznesc să iasă de după colţ emoţiile. Mici, multe, slăbuţe, îmbrăcate modest – de la second-hand, cred - pentru ele oricum nu se prea găsesc lucruri de acoperit ruşinea. Merg lipite de pereţi, nu cumva să se prăfuie. Sunt de două categorii: vesele şi copilăroase sau triste şi violente. Se distrează, râd şi plâng, se păruie şi se omoară.  Î n tăcere. Cuvintele vin mult, mult mai târziu.  Ş i de ce ar face-o?"