Am o familie mare şi complexă: face cât un
univers întreg. Fiecare dintre membrii ei are o poveste care l-ar umple de
invidie pe Balzac. Sau poate am avut eu şansa să le ascult poveştile...
Personaje cu istorii fabuloase, incredibile, măreţe în splendoare sau în
mizerie, arbori genealogici cât un sequoia sau, vorba unui unchi, cât un tufiş
mai robust.
A propos, azi e ziua lui, împlineşte 90 de
ani. De Crăciun, m-a sunat să-mi spună că dacă noi, nepoţii lui, nu ne mai
amintim de el, el se bucură să ne anunţe că încă mai există şi că anul ăsta s-a
hotărât să moară. A făcut medicina, cardiologia, şi a plecat pe front la ruşi,
apoi au venit comuniştii şi n-a fost bine, s-a însurat cu prietena lui din
facultate, a opta fiică a unui moşier, fost călugăr (coleg cu Arghezi!), a fost
directorul spitalului din Craiova cândva, eu mi-l amintesc doar la policlinica
Batiştei. Revoltat împotriva medicinei-spectacol din zilele noastre, zice că
boala ţine şi de temperament: femeile isterice întodeauna supraestimează
simptomele.. Incă scrie proze pe care nu le împărtăşeşte nimănui - probabil ca
să nu semăn cu el m-am apucat eu să scriu pe blog, deşi nici eu nu sunt sigură
că ma citeşte cineva...
Merg în vizită la el ca la muzeu: încă i-au
mai rămas în casa jefuită de câteva ori mobilele făcute după modelul celor de
la Peleş, un Ressu şi un Grigorescu, îmi spune cum era când bombardau
americanii şi îmi face istoria universală şi comparată a mişcărilor democratice.
Acum 5 ani a fost în India şi a fost frapat de toleranţa lor religioasă.
Prietena mea, Nico, e fascinată de el şi de faptul că, zice ea, “nu se mai
fabrică aşa bărbaţi în zilele noastre”: de câte ori ne ridicăm în picioare, se
ridică şi el şi e mereu atent să avem paharele pline. Azi, imi zicea că
aşteaptă să se transforme şi el într-o buruiană ca acelea care i-au năpădit
curtea...
De ce trebuie ca orice să aibă un scop
precis?
De ce trebuie ca orice sa aiba un scop precis?
