duminică, februarie 12, 2023

El Camino


    
Gluma unora dintre caminarzi este că, dacă am strânge toate cărțile despre Camino - din România, cel puțin - am face de o Uniune a scriitorilor. Camino chiar e unic - fiecare ființă are propriul ei drum - El Camino.

    Primul meu Camino a fost in vara lui 2021: 19 iulie - 5 august. Nu știu dacă e și ultimul, pentru că încă nu l-am făcut pe al doilea. Dar cea mai bătrână caminardă despre care am auzit avea 86 de ani și mergea singură. Eu m-am întâlnit doar cu un cuplu în care el avea 76 - și de atunci a mai făcut 2 Camino-uri. Deci, poate mai am timp.


    Era cam în pandemie - cu restricții de călătorie, testări, alberg-uri închise sau înjumătățite, 
    Iar unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit a fost să mă bucur de fiecare pas pe care îl fac, indiferent de ce o să întâlnesc. 
    Un alt sfat genial a fost să îmi ung picioarele din 2 în 2 ore cu cremă - și așa nu am făcut nici o bătătură. Și m-am și bucurat de fiecare pas.

miercuri, martie 07, 2018

Bătrânica


    În biserică era întuneric. Doar la intrare, de-asupra mesei cu cărți și lumânări de vânzare, era un bec aprins. 
    Pe scaun, o bătrânică stafidită zâmbea tăcut. I-am întins zambila pe care o primisem la școală: pentru dumneata, de mărțișor! Dar din dar!
- Du-o mai bine la Măicuța Domnului, că ea nu poate să dea bani pe flori, eu pot! Acolo, la icoană.
În fața icoanei era un coș cu flori înfipte într-un burete uscat. L-am luat să-i pun apă.
- N-avem apă la biserică, e stricată cișmeaua, am auzit vocea ei.
    Un bărbat care intrase s-a oferit să pună zăpadă la flori. Am ieșit în curte împreună, el a cules zăpada curată și am îndesat-o pe lângă tulpini. Apoi s-a apucat să aducă zăpadă pentru toate ghivecele din biserică. A durat ceva.
    Mai era vreme până la slujbă și m-am așezat pe un scaun. Bătrâna m-a întrebat dacă aștept pe cineva.     Și-apoi, a început să-mi povestească despre cum au avut grijă de ea băieții de la mânăstire când a fost în spital: i-au adus mâncare, haine, până și plapuma de acasă...
- Dar dumneata ai copii? Am întrebat-o.
- Am un băiat. Dar nu mai știu nimic de el de 14 ani. A plecat în străinătate. Are Dumnezeu grijă!
- Și nu ți-e dor de el?
- Ei, dor! După 14 ani, ce dor să-mi mai fie?! Hai să aprindem lumina la icoane, că nu se cuvine să stea pe întuneric.
    Începuse slujba când ea se pregătea să plece acasă – i se terminase programul. După ce a sărutat icoanele, a venit către mine, m-a luat în brațe și mi-a șoptit: să mai vii pe la noi!

duminică, februarie 18, 2018

Pe drum

Pășește cu grijă, respiră ușor, ascute-ți auzul, uită-te o clipă la drum, apoi oprește-te și privește înăuntrul tău!
Ce simți?
Căldura ți-a cuprins spatele - sau răcoarea? 
Ți s-a pus un nod în gât, îți vâjâie capul sau inima a început să bată mai tare?
Fii atent la semnele corpului tău! El știe înainte ca mintea să-și dea cu părerea.
Și, dacă eziți, amintește-ți de Călăuză. Mulțumeste-I cu recuoștință.
Într-acolo e drumul.

sâmbătă, februarie 25, 2017

Variațiunile Goldberg

Venind spre casă, aseară, în mașină, am dat la radio peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri. 
E una din multele rugăciuni pe care le ascultam în camera din mansarda în care am crescut. 
Nu m-a învățat nimeni în copilărie despre Dumnezeu. 
Aveam doar multe discuri cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach.

Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi. 
Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană. 
Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite. 
Poate că ăsta a fost felul meu de a mă apropia de Divin.

joi, aprilie 21, 2016

Oameni din Realitatea altfel

Se întorcea de la luptă...
De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă.

Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers.
Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii.
Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația.
Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând.
O clipă de grație între două stații.