În tihnă

     Scrisul ca necesitate de a scoate dinăuntru cuvinte care se împrietenesc și vor să-și petreacă timpul împreună, în aer liber.      Uneori, gândurile - o turmă imensă de erbivore care se mișcă spre tărâmurile unde pot să pască liniștite. Când se simt amenințate, o iau la goană, iar inima începe să bată nebunește.      M-am gândit azi, că după 50 de ani am început să observ tot felul de fenomene care până acum mă luau prin surprindere: de pildă, faptul că primăvara și toamna diminețile și serile sunt foarte reci, iar miezul zilei e cald tare. Până de curând, în fiecare an mă cuprindea uluiala, ba chiar revolta că, iată, a venit primăvara și am răcit. Pentru că ziua muream de cald, nu observam răcoarea serii și dimineața rămâneam cu gândul la cât de cald o să-mi fie la prânz, nedând atenție temperaturii matinale. Pur și simplu neglijam dimineața răcoroasă! Și când ieșeam din casă, mă miram că mi-e - din nou - frig! Corpul era în prezent și ...

     Gluma unora dintre caminarzi este că, dacă am strânge toate cărțile despre Camino - din România, cel puțin - am face de o Uniune a scriitorilor. Camino chiar e unic - fiecare ființă are propriul ei drum - El Camino.      Primul meu Camino a fost in vara lui 2021: 19 iulie - 5 august. Nu știu dacă e și ultimul, pentru că încă nu l-am făcut pe al doilea. Dar cea mai bătrână caminardă despre care am auzit avea 86 de ani și mergea singură. Eu m-am întâlnit doar cu un cuplu în care el avea 76 - și de atunci a mai făcut 2 Camino-uri. Deci, poate mai am timp.      Era cam în pandemie - cu restricții de călătorie, testări,  alberg -uri închise sau înjumătățite,       Iar unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit a fost să mă bucur de fiecare pas pe care îl fac, indiferent de ce o să întâlnesc.       Un alt sfat genial a fost să îmi ung picioarele din 2 în 2 ore cu cremă - și așa nu am făc...

     În biserică era întuneric. Doar la intrare, de-asupra mesei cu cărți și lumânări de vânzare, era un bec aprins.       Pe scaun, o bătrânică stafidită zâmbea tăcut. I-am întins zambila pe care o primisem la școală: pentru dumneata, de mărțișor! Dar din dar! - Du-o mai bine la Măicuța Domnului, că ea nu poate să dea bani pe flori, eu pot! Acolo, la icoană. În fața icoanei era un coș cu flori înfipte într-un burete uscat. L-am luat să-i pun apă. - N-avem apă la biserică, e stricată cișmeaua, am auzit vocea ei.      Un bărbat care intrase s-a oferit să pună zăpadă la flori. Am ieșit în curte împreună, el a cules zăpada curată și am îndesat-o pe lângă tulpini. Apoi s-a apucat să aducă zăpadă pentru toate ghivecele din biserică. A durat ceva.      Mai era vreme până la slujbă și m-am așezat pe un scaun. Bătrâna m-a întrebat dacă aștept pe cineva.      Și-apoi, a început să-mi povestească despre cu...

Pășește cu grijă, respiră ușor, ascute-ți auzul, uită-te o clipă la drum, apoi oprește-te și privește înăuntrul tău! Ce simți? Căldura ți-a cuprins spatele - sau răcoarea?  Ți s-a pus un nod în gât, îți vâjâie capul sau inima a început să bată mai tare? Fii atent la semnele corpului tău! El știe înainte ca mintea să-și dea cu părerea. Și, dacă eziți, amintește-ți de Călăuză. Mulțumeste-I cu recuoștință. Într-acolo e drumul.

Venind spre casă, aseară, în mașină, am dat la radio peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri.  E una din multele rugăciuni pe care le ascultam în camera din mansarda în care am crescut.  Nu m-a învățat nimeni în copilărie despre Dumnezeu.  Aveam doar multe discuri cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach. Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi.  Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană.  Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite.  Poate că ăsta a fost felul meu de a mă apropia de Divin.

Se întorcea de la luptă... De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă. Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers. Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii. Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația. Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând. O clipă de grație între două stații.