În tihnă

Se întorcea de la luptă... De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă. Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers. Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii. Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația. Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând. O clipă de grație între două stații.

Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp. - Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sfer...

Murăturile stau cuminți în borcane, la fel și zacuștile, gemurile și compoturile.  Dacă ați ști, însă, ce război a fost până să ajungem la această ordine... O vecină de-a mea, care mai vine seara la o vișinată, spune că nașterea unui cosmos se numește haos. Ei, cam așa a fost și aici, până să le pun pe toate la locul lor și să mă așez liniștită, așt eptând să vină iarna, să aranjăm masa de sărbători, să ne adunăm cu toții în jurul bradului de Crăciun... - Mă simt jignită! Mă simt desconsiderată! Mă simt batjocorită și mi-e scârbă de această parte din mine care a fost pângărită! striga vânăta de pe tocător. - Ooof, ce ființă orgolioasă, mormăia gogoșarul. Ce dacă e așa suplă - e mai mult lungă decât rotundă...Cine se crede? Era opărit în sos de oțet, stătea umflat și cârcotea, ca de obicei. - Ca și cum ar trebui să cer voie cuiva că exist, ca și cum ar trebui să mă  scuz în permanență că trăiesc și sunt altfel decât se așteaptă cei din jurul meu... Pentru ca sunt o f...