Scrisul ca necesitate de a scoate dinăuntru cuvinte care se împrietenesc și vor să-și petreacă timpul împreună, în aer liber.
Uneori, gândurile - o turmă imensă de erbivore care se mișcă spre tărâmurile unde pot să pască liniștite. Când se simt amenințate, o iau la goană, iar inima începe să bată nebunește.
M-am gândit azi, că după 50 de ani am început să observ tot felul de fenomene care până acum mă luau prin surprindere: de pildă, faptul că primăvara și toamna diminețile și serile sunt foarte reci, iar miezul zilei e cald tare. Până de curând, în fiecare an mă cuprindea uluiala, ba chiar revolta că, iată, a venit primăvara și am răcit. Pentru că ziua muream de cald, nu observam răcoarea serii și dimineața rămâneam cu gândul la cât de cald o să-mi fie la prânz, nedând atenție temperaturii matinale. Pur și simplu neglijam dimineața răcoroasă! Și când ieșeam din casă, mă miram că mi-e - din nou - frig! Corpul era în prezent și mintea în viitor, ori poate dorința mea de primăvară trecea peste „detalii”. Gândul meu era deja în vară, dar corpul se străduia să mă aducă în prezent: „alo, e încă frig!”. Ce-i drept, acuma mintea mea hoinărește mai des în trecut, pe la 20, 30, 40 de ani, dar corpul e la fel de consecvent. Îmi arată cum mușchii se lasă, țesuturile se zbârcesc, pielea se usucă... Tot niște „detalii”. Doar că nu mă mai las surprinsă și îmi permit să-mi las mintea la plimbare.
Să-ți lași gândurile să hoinărească și uneori să le urmezi, așa cum un animal sălbatic își adulmecă prada.
E nevoie de o anume tensiune ca să poți urma traseul nesigur și plin de surprize până să prinzi o idee, din turma de gânduri cu sau fără sens.
