Vis

Am visat azi-noapte ca sunt floare. 

Ce traire stranie! 

Și de dimineata m-am trezit. 

oare?

Bibicu

aveam odata un catel: Bibicu. Ne intelegeam perfect, cand avea chef pleca la plimbare, dupa ce lipsea 2 - 3 zile stia ca urmeaza sa-i dau cu spray de capuse, intelegea procedura si rezista stoic... pana ce am plecat intr-o tabara si bunica mea l-a dat, toata familia sustinand ca a disparut. Am suferit groaznic o data pentru ca imi lipsea cainele si-apoi pentru ca aveam sentimentul oribil ca sunt mintita si nu pricepeam de ce (regula era: spune adevarul si nu ti se va intampla nimic).
Zilele trecute familia imi reprosa ca sunt singura persoana din casa care arunca lucrurile altora fara sa-mi pese daca lor le sunt sau nu de folos: pur si simplu mi se par multe si inutile. Ba chiar mama zicea ca i se pare ca e un gest de dominare.. Lectia cu Bibicu m-a invatat ca nu conteaza ce simte alticeva, daca tie nu-ti foloseste (un caine, de pilda) poti sa-l dai - suferinta trece. Apoi, e profitabil sa minti: iti demonstrezi superioritatea si ii impui celuilalt vointa ta.

De cand mi-a picat fisa asta imi spun: e ultima data cand mai arunc ceva fara sa-l intreb pe posesor...si e ca un viciu: vreau sa ma mai razbun putin...

Oricum, n-am mai fost niciodata capabila sa ma atasez de vreun animal (mi-a fost frica) desi in anul urmator am avut parte de un porumbel care isi facuse cuibul la mine pe soba: am convietuit pana si-a gasit o prietena pe masura lui. Si nici de dragul oamenilor nu pot spune ca mor..

Plăcintă cu fantome

    Făceam placintă cu mere cu fiu-meu, de 6 ani, si ușa de la bucătărie se tot deschidea (fireste, bate vântul, mă gândeam) Și-mi trece brusc prin minte: dacă or fi entitati care se plimbă de capul lor.??

    Exasperată să tot închid ușa, zic cu voce tare: măi, da mulți mai sunteti! 

    La care, copilul imi răspunde: "ah, nu, sunt prietenele mele, fantomele, care au venit și ele la plăcintă".

- Daaa??? zic eu cu ochii mari. Da' tu vezi si alte fantome mai "rele"?

- Mmmm, da, dar numai pe cele vizibile.

de la magarus la Socrate si viceversa

Era o poveste despre un om care mergea cu copilul lui pe un magarus si, trecand printr-un sat, oamenii l-au certat ca omoara magarusul sub greutatea lor, s-au dat jos si-n satul urmator oamenii si-au batut joc de ei ca merg pe jos si mandrete de animal nu cara nimic, apoi l-a suit pe copil pe magar si in urmatorul sat oamenii l-au certat pe copil ca bietul tata merge pe jos iar el, tanar, se lafaie pe magarus... si tot asa, nicicum nu era bine.
In urma povestii cu pasaroiul-ingeroi am primit tot felul de comentarii: ba ca ce inger e ala, ba ca precis era un trimis din partea neagra ca sa para alb, ba ca e minunant sa poti vedea asa un pasaroi... en fin. De aproape 40 de ani tot caut ADEVARUL ala, despre care am auzit si eu de la altii. Inainte sa stiu sa citesc traiam certitudinea ca vin din infinit si ca acolo e casa mea ("infinit" e un cuvant sarac dar n-am altul mai aproape de ce simteam), iar meseria pe care mi-o alesesem era cea de "intelept". Fireste ca atunci cand am invatat ce meserii se practica pe Pamant mi s-a facut rusine de o asemenea indeletnicire.... poate parea cel putin stupid sa-ti doresti asa ceva cand de-abia te descurci cu bastonasele si betisoarele. Mi-a mai venit inima la loc dupa ce am aflat ca si Socrate incercase chestia asta, desi a sfarsit-o neplacut. M-am straduit mult timp sa memorez nume de actori ca sa am ce discuta cu colegii de clasa, pana cand m-am retras in carti si-n muzica, unde vedeam catedralele lui Bach si clarul de luna al lui Beethoven despre care nu stiam sa vorbesc. Prietenii mei erau cu cel putin 30 de ani mai mari decat mine, iar acum, cand eu sunt la varsta lor, constat ca am aceeasi problema. Unii dintre ei s-au reintors in infinit si poate ca ma vegheaza. Habar n-am cum "trebuie" sa fie, daca barbatul, copilul si magarul "trebuie" sa mearga in vreun anumit fel, daca vezi pasari cu aripi de ingeri sau stele verzi, important e drumul. Sau trandafirul, vorba cantecului.

de vorba cu ingerul meu

Ieri am fost la intalnirea cu Tobias, despre care stiam din news-ul editurii For You - ba chiar imi propusesem sa merg pana la New York anul asta, ca sa particip la Crimson Circle, fara sa stiu ca va veni in Bucuresti. Channellingul facut de Jeff a durat cam jumatate de ora iar transmisia facuta de el m-a purtat intr-un spatiu pe care il mai intalnisem o data la o optimizare facuta la radiestezie: sus, de-asupra capetetelor, plutind alaturi de alte fiinte cu aripi imense... Recunosc, imaginea de acum 8 ani, o uitasem. De data asta mi-a revenit uimitor si am putut sa o identific cu senzatiile pe care le aveam in copilarie, inainte de a adormi: era acelasi spatiu in care intram in starea dintre trezie si vis. Iar cuvintele lui Tobias m-au facut sa plang: spunea ca de-acum nu ne va mai parasi. Va fi mereu cu noi, chiar si dupa ce vom iesi pe usa. M-am simtit din nou acasa. Acel "acasa" pe care mi-l doream de multe ori in clipele de deznadejde - desi, fizic, eram "acasa". Pentru prima data de mult timp m-am simtit in siguranta, alaturi de ceea ce am putut simti si vedea cu ochii mintii: o pasare imensa, care m-a luat de umeri si m-a ridicat, iar apoi am devenit una cu ea...