duminică, iunie 11, 2017

Și dacă

- Și dacă ai știi că ziua asta este ultima, l-am întrebat, ce-ai face?
- I-aș cere iertare sufletului meu. Apoi l-aș strânge tare-tare în brațe, cu toată ființa mea și l-aș ruga să aibă grijă de el.  
Ochii i s-au întristat, apoi a zâmbit încurcat. E nebun, m-am gândit. Habar n-are ce spune. Ce m-a apucat să-l întreb așa ceva. E doar un copil...

sâmbătă, februarie 25, 2017

Variațiuni

Aseară, la radio, am dat peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri. E una din multele rugăciuni, pe care le repetam obsesiv, în camera mea din mansarda casei în care am crescut. Nu știam rugăciuni, nu m-a învățat nimeni despre Dumnezeu. Dar aveam discurile cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach.
Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi. Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană. Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite. 
Poate că ăsta era felul meu de a mă apropia de Dumnezeu, nu știu.

joi, aprilie 21, 2016

Oameni din Realitatea altfel

Se întorcea de la luptă...
De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă.

Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers.
Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii.
Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația.
Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând.
O clipă de grație între două stații.

duminică, februarie 21, 2016

o clipă

Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp.
- Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sferei. Oricât de departe ne-am duce, vom rămâne legați, suflet de suflet, gând de gând, pas de pas. Bătăile inimii tale sunt bătăile inimii mele, simțirea ta îmi străbate corpul, fluxul sângelui tău își are ecou în venele mele, odihna ta își are culcuș în visele mele. Întristarea sufletului tău îmi aduce lacrimile cerului pe față, iar bucuria ta îmi alungă norii. Știu să te ascult în foșnetul frunzelor și te regăsesc în mirosul străzilor. Știu unde ești ascultând pașii neștiuți din umbra mea și te las să treci mai departe, fără să-mi întorc privirea. Mi-e de-ajuns o clipă, mai lasă-mi o răsuflare, și-apoi... Atât de departe…
Aș vrut să nu mai plecăm niciodată, să ne oprim din mersul nostru frenetic, chiar dacă soarele nu s-ar mai fi rotit pe cer, chiar dacă ploaia n-ar mai fi udat niciodată pământul, chiar dacă…, aș fi vrut să mă usuc acolo, în pragul ușii, iar din mine să-și facă furnicile mușuroi, doar ca să nu-i mai văd, să nu le mai simt viața și moartea care îi cuprinsese pe amândoi în vraja din care nu se mai puteau desface. Timpul s-a oprit, și din el au început să curgă așchii. Am reușit să plec. Singură, fără ei, fără să mă mai uit în urmă. Era mult prea târziu. Nu mai știu ce anotimp ar fi trebuit să fie, îmi era frig și ceața acoperise grădina. Du-mă, ceață.

duminică, ianuarie 03, 2016

Amintirile unei gospodine


Murăturile stau cuminți în borcane, la fel și zacuștile, gemurile și compoturile. 
Dacă ați ști, însă, ce război a fost până să ajungem la această ordine... O vecină de-a mea, care mai vine seara la o vișinată, spune că nașterea unui cosmos se numește haos. Ei, cam așa a fost și aici, până să le pun pe toate la locul lor și să mă așez liniștită, așteptând să vină iarna, să aranjăm masa de sărbători, să ne adunăm cu toții în jurul bradului de Crăciun...
- Mă simt jignită! Mă simt desconsiderată! Mă simt batjocorită și mi-e scârbă de această parte din mine care a fost pângărită! striga vânăta de pe tocător.
- Ooof, ce ființă orgolioasă, mormăia gogoșarul. Ce dacă e așa suplă - e mai mult lungă decât rotundă...Cine se crede? Era opărit în sos de oțet, stătea umflat și cârcotea, ca de obicei.
- Ca și cum ar trebui să cer voie cuiva că exist, ca și cum ar trebui să mă scuz în permanență că trăiesc și sunt altfel decât se așteaptă cei din jurul meu... Pentru ca sunt o ființă simpatică în general, plină de miez, glumeață, care nu rănește pe nimeni. Pentru că îndrăznesc să mă simt uneori altfel decât arăt. Ma simt jignită și îmi vine să vărs. Nu vreau sa fiu tăiată în bucăți, refuz să mă amestec în zeama asta! Și-apoi, să stau închisă într-un borcan??
Ce s-ar întâmpla dacă aș lua-o în serios? Nicio zacuscă nu e bună fără vânătă, iar ea știe foarte bine lucrul acesta. Am încercat să o conving toată după-amiaza și n-a fost chip. I-am citit de vreo câteva zeci de ori toate rețetele pe care le-am găsit – n-a mers. Apoi, am trecut la poeziile despre legume din cartea de engleză a fiului meu - nimic. Urla de pe tocător de tremurau geamurile.
- Bine, i-am zis exasperată, fă cum crezi, dar să știi că până mâine ai sa te ofilești și n-o sa mai fi bună de nimic. Te las să putrezești! Ființă orgolioasă ce ești, vorba gogoșarului.
...