miercuri, martie 07, 2018

...


În biserică era întuneric. Doar la intrare, de-asupra mesei cu cărți și lumânări de vânzare, era un bec aprins. Pe scaun, o bătrânică stafidită zâmbea tăcut. I-am întins zambila pe care o primisem la școală: pentru dumneata, de mărțișor! Dar din dar!
-Du-o mai bine la Măicuța Domnului, că ea nu poate să dea bani pe flori, eu pot! Acolo, la icoană.
În fața icoanei era un coș cu flori înfipte într-un burete uscat. L-am luat să-i pun apă.
-N-avem apă la biserică, e stricată cișmeaua, am auzit vocea ei.
Un bărbat care intrase s-a oferit să pună zăpadă la flori. Am ieșit în curte împreună, el a cules zăpada curată și am îndesat-o pe lângă tulpini. Apoi s-a apucat să aducă zăpadă pentru toate ghivecele din biserică. A durat ceva.
Mai era vreme până la slujbă și m-am așezat pe un scaun. Bătrâna m-a întrebat dacă aștept pe cineva. Și-apoi a început să-mi povestească despre cum au avut grijă de ea băieții de la mânăstire când a fost în spital: i-au adus mâncare, haine, până și plapuma de acasă...
-Dar dumneata ai copii? Am întrebat-o.
-Am un băiat. Dar nu mai știu nimic de el de 14 ani. A plecat în străinătate. Are Dumnezeu grijă!
-Și nu ți-e dor de el?
-Ei, dor! După 14 ani, ce dor să-mi mai fie?! Hai să aprindem lumina la icoane, că nu se cuvine să stea pe întuneric.
Începuse slujba când ea se pregătea să plece acasă – i se terminase programul. După ce a sărutat icoanele, a venit către mine, m-a luat în brațe și mi-a șoptit: să mai vii pe la noi.

duminică, februarie 18, 2018

pe drum

Pășește cu grijă, respiră ușor, ascute-ți auzul, uită-te o clipă la drum și-apoi privește înăuntrul tău.
Ce simți?
Căldura ți-a cuprins spatele sau răcoarea? Ți s-a pus un nod în gât sau inima a început să bată mai tare?
Fii atent la semnele corpului tău. El știe înainte ca mintea să-și dea cu părerea.
Și, dacă eziți, amintește-ți să te rogi. Cu toată credința. Într-acolo e drumul.

sâmbătă, februarie 25, 2017

Variațiuni

Aseară, la radio, am dat peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri. E una din multele rugăciuni, pe care le repetam obsesiv, în camera mea din mansarda casei în care am crescut. Nu știam rugăciuni, nu m-a învățat nimeni despre Dumnezeu. Dar aveam discurile cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach.
Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi. Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană. Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite. 
Poate că ăsta era felul meu de a mă apropia de Dumnezeu, nu știu.

joi, aprilie 21, 2016

Oameni din Realitatea altfel

Se întorcea de la luptă...
De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă.

Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers.
Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii.
Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația.
Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând.
O clipă de grație între două stații.

duminică, februarie 21, 2016

o clipă

Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp.
- Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sferei. Oricât de departe ne-am duce, vom rămâne legați, suflet de suflet, gând de gând, pas de pas. Bătăile inimii tale sunt bătăile inimii mele, simțirea ta îmi străbate corpul, fluxul sângelui tău își are ecou în venele mele, odihna ta își are culcuș în visele mele. Întristarea sufletului tău îmi aduce lacrimile cerului pe față, iar bucuria ta îmi alungă norii. Știu să te ascult în foșnetul frunzelor și te regăsesc în mirosul străzilor. Știu unde ești ascultând pașii neștiuți din umbra mea și te las să treci mai departe, fără să-mi întorc privirea. Mi-e de-ajuns o clipă, mai lasă-mi o răsuflare, și-apoi... Atât de departe…
Aș vrut să nu mai plecăm niciodată, să ne oprim din mersul nostru frenetic, chiar dacă soarele nu s-ar mai fi rotit pe cer, chiar dacă ploaia n-ar mai fi udat niciodată pământul, chiar dacă…, aș fi vrut să mă usuc acolo, în pragul ușii, iar din mine să-și facă furnicile mușuroi, doar ca să nu-i mai văd, să nu le mai simt viața și moartea care îi cuprinsese pe amândoi în vraja din care nu se mai puteau desface. Timpul s-a oprit, și din el au început să curgă așchii. Am reușit să plec. Singură, fără ei, fără să mă mai uit în urmă. Era mult prea târziu. Nu mai știu ce anotimp ar fi trebuit să fie, îmi era frig și ceața acoperise grădina. Du-mă, ceață.