marți, noiembrie 25, 2014

Clipe de linişte

    Vara lui 1929, la Balcic. Primul Război se terminase, el venise din scurta detenţie de doi ani, de la bulgari, cu un TBC osos. I s-a tras de la dormitul în fân, mai ales pe timpul iernii. Îi dăduseră voie să stea în grajduri pentru că era şchiop şi nu putea fugi (îi rămăsese o schijă în picior de la un obuz explodat prea aproape) şi, fiind şi medic veterinar, avea grijă de cai. Era, oricum, mult mai bine decât pe cimentul gol din barăci. 
    Criza de-abia începea, iar el îşi încălzea, acum, oasele la soare. Balcicul era, încă, pământ românesc. Îşi îmbarcase tânăra soţie în Fordul familiei şi plecaseră la mare, într-una din vilele din preajma castelului. Sperau că iadul se sfârşise. Toamna era încă departe, până la începutul facultăţii aveau răgaz să se bucure de libertate ca doi îndrăgostiţi. El era profesor la catedra de cai, ea, tânara lui asistentă, cu douăzeci şi ceva de ani mai mică decât el. Mai devreme, nu avusese timp să se însoare: fusese ocupat cu doctoratul, cu războiul, cu prizonieratul...

    Căutând nişte acte, am dat peste câteva desene pe care i le-a făcut bunicul, în acea vacanţă, iubitei lui. Nu mi-am pus problema dacă au sau nu valoare artistică. Mi-e suficient să pot vedea chipul bunicii de-o clipă, pe la douăzeci şi ceva de ani, aşa cum nu am cunoscut-o. Pentru mine, a existat doar o femeie blândă, cu părul alb şi ochii mari, albaştri, de o bunătate cuceritoare. 
    Din vara lui 1929 pot spune că au rămas câteva clipe de linişte. 
Apoi a venit furtuna.

sâmbătă, noiembrie 01, 2014

Sufletul meu e un bazar de toamnă

....,  mi-a zis. 
    Melancolia i se răsucea în jurul gâtului, ca un fular subţire, de ceaţă
    - Să mă ierţi, te rog, pentru neiertările mele. Credeam că uit şi iert, dar frigul m-a luat pe nepregătite şi sufletul mi s-a-nţepenit în obiceiurile de astă-vară. Atunci, toate tristeţile se evaporau o dată cu roua dimineţii. 
    Ieri, însă, le-am găsit lipite de geam, acolo unde le lăsasem de cu seară. Îngheţaseră. Şi-atunci, mi-am dat seama că nu pot să iert. Şi nici să uit. În zona Antarcticii mele, sloiurile de gheaţă rămân veşnic. 
    Am rămas în tăcere câteva clipe, apoi, privirile au început să ni se depărteze, până când s-au evaporat. Era din ce în ce mai frig.