În tihnă

Toată viaţa, în fine, de foarte mulţi ani, sau, cel puţin, de când îşi amintea ea, visase să scrie o carte. De obicei se imagina privind-o expusă în nenumărate exemplare în vitrina unei librării din Centru. Ea stătea undeva în interior, dând autografe unui lung şir de admiratori. Ştia că mesajul său va atinge profund întreaga omenire care, citindu-i cartea, se va schimba spectaculos şi-apoi planeta se va transforma. Fireşte, omenirea care ştia să citească - la vârsta la care începuse ea să aibă această reverie nu-şi imagina că pot exista oameni care nu ştiu să citească sau pe care nu i-ar interesa ce avea ea de spus. Şi nici nu se gândise în ce să se transforme oamenii sau planeta. Ştia doar că are un mesaj foarte important pentru toată lumea – chiar dacă lumea ei cunoscută pe atunci nu depăşea 50 de persoane cu tot cu rude și vecini. Iar la vremea aceea, telefoanele mobile sau internetul erau vise. Din cele două ore zilnice de program TV rămăsese cu părerea că un singur om, prin...

Scrie, scrie, nu te opri! Scrisul alungeşte muşchii degetelor şi falangele sunt mai turtite la scriitori – de la pix. Vorbele rămân în aer, ca fluturii, şi-o iau razna prin capetele oamenilor. Eu nu ţin minte nimic. La ce mi-ar folosi? Uite câte cărţi sunt aici: totul e spus şi scris dinainte. Trebuie doar să dechizi o carte şi ţi-ai şi răspuns la-ntrebare. - Ce vă doriţi astăzi, doamnă? Intrase tiptil în magazin, aşa cum o făcea de vreo treizeci de ani, fără s-o aud urcând treptele. - Să mergem la raftul cu “Literatură la-nâmplare”, i-am spus, şi să deschidem o carte. Ia uite ce zice: “ Circulă printre oameni părerea că memoria individuală nu e decât o însuşire subalternă auxiliară, care, la cei mai slab dotaţi intelectual, ţine loc de inteligenţă ” – e din Paleologu, “Elogiul memoriei”, ediţia din 2012. Ei? Cucoana s-a uitat prelung prin mine – nu-mi vorbea aproape niciodată – mi-a smuls cartea din mână, a aruncat-o pe geam, mi-a-ntors spatele şi a luat-o la fugă în jo...

     După ploaie, pungile pline de gunoaie, rezemate de stâlpi, își revărsau preaplinul pe borduri, zemuind discret în șanțul străzii.       O frază elegantă, cu o caligrafie impecabilă, aștepta lipită de zidul dinspre nord al casei, acolo unde iedera de-abia se-agățase de streașină.       Trecătorii, zăbovind printre bălți, îi admirau silueta, grația cu care erau legate literele, diacriticele discrete dar proeminente - și, cu un freamăt ușor, punctele de suspensie.       ”Cehov”, își făceau cu ochiul cunoscătorii. ”Nooo, fugi domnule! E contemporană, nu te pricepi”. Cerneala roșie, îngroșată pe alocuri, trezea amintiri: ”era atunci, cu...”,  ”am mai văzut-o când ...” Cele trei puncte, lăbărțate de ploaie,  se decolorau treptat. ”N-o mai duce mult. La următoarea ...” etc.