printre picaturi (de colbiocin)

Sunt sute de carti pe care cu siguranta nu le voi citi niciodata desi stiu ca m-ar imbogati – remarcam eu dand peste un site belgian de training. Asa mi-a venit in minte si ca sunt sute sau poate mii de oameni pe care cu siguranta nu-i voi cunoaste niciodata desi stiu ca prezenta si vorbele lor m-ar imbogati… la fel si filme, locuri, actiuni cu care n-am sa am de-a face desi… Ma apucase tristetea pentru ceea ce n-am si nici nu voi avea, asa ca am continuat, ca tot ma obisnuisem: dar daca eram barbat? Sau aeroplan? Sau papadie? Sau macar blonda cu picioare lungi??
De curand am vazut un film (de pe la jumate) in care personajul principal facea un documentar despre Dumnezeu – in care nu stia daca sa creada sau nu – pana cand nevasta ii naste prematur si sunt amandoi (mama si copilul) la limita vietii. O prietena credincioasa il intreaba la telefon pe proaspatul tata: “ Daca spui ca iti iubesti copilul, ce ai face pentru ca el sa traisaca?” “Orice”, ii raspunde acesta, “as prefera sa mor eu in locul lui”. Si nu stiu daca ea ii zice mai departe, dar in capul meu replica a continuat asa: “este exact ceea ce Dumnezeu-Tatal a facut pentru tine: a murit pe cruce (prin fiul Sau, Iisus) pentru ca tu sa traiesti in credinta si iubire” (asta e interpretarea mea).
In toata luna august am fost trainer intr-un proiect-gigant: Economia Bazata pe Cunoastere, la care au participat 500 de oameni din 250 de localitati defavorizate din punct de vedere al accesului la informatie de pe tot teritoriul Romaniei. Din octombrie incolo vor avea cate 20 de computere in fiecare dintre aceste comune, cu internet de banda larga (viteza foarte mare), si cate o sala amenajata special pentru ele, la standardele UE. Unii vor zice: “ca internet le trebuia, cand ei n-au drumuri si canalizare..”. Ideea a fost: “da-le undita si invata-i sa pescuiasca”. Au avut trei saptamani de curs in care au invatat sa foloseasca internetul (si computerul), sa-si gaseasca singuri sursele de finantare si sa-si implineasca nevoile. Unii dintre ei facusera deja proiecte de mii de Euro, cu internet pe dial-up, altii vedeau un computer prima oara. Unii erau consilieri ai primariei si stiau ce e o strategie, un plan de urbanism, altii erau proaspat absolventi care veneau de la oras la sat pentru postul nou-creat de “manager RECL” (Reteaua Electronica a Comunitatii Locale) sau doar “fiice ale satului”.
Fiecare dintre ei a plecat dupa 3 saptamani macar putin schimbat si, cu siguranta, cu trei manuale studiate, mii de ganduri noi, idei noi, actiuni noi…
Ziceam la inceput despre ce n-o sa apuc sa fac niciodata uitand sa ma bucur de ceea ce tocmai am facut: am cunoscut zeci de oameni noi, am primit sute de idei noi, m-am imbogatit si am facut si o conjunctivita virala ORIBILA care ma tine pe ganduri 3 saptamani.

De cate ori am uitaat sa ma bucur de viata doar pentru ca m-am impiedicat intr-un detaliu neplacut?

din fricile unei mame

- Mama, in coltul asta era un steag... si se uita intelegator la mine. Daca mai era aici puteam sa ti-l arat, dar nu mai e!

(eu sunt singura persoana din casa care ARUNCA lucruri, as putea sa fiu vinovata!?)

- Am rupt mai demult coltul asta si am pierdut steagul...

Uh, am scapat de data asta!!!

Ultima zi de concediu

    Duminica, drumul de pietre pe care tot suiam s-a terminat si ne gandeam sa ne punem cortul, ca se inseara. 

    Nea Tudor venea de la un vecin care-i daduse o sticla de vin: “bre domnita, nu va costa nimic, stati la mine”. 

    A doua zi, pe la 7, in GAZ-ul rusesc proaspat vopsit trei copii cu furci plecau la camp. Pe carari, top managementul satului, oameni bronzati, in camasi albe si cu palarii de paie (ca sa nu-i parjoleasca soarele) plecau la intors brazdele de pe dealuri. 

    Pana ne-am facut noi focul la soba, am carat galetile cu apa de baut si spalat, pana am dibuit oul in cuibar si l-am fiert, pana am prins cainele care scapase cu tot cu lant… incepusera deja sa se intoarca de la camp carele cu boi incarcate cu fan uscat. Trageau la magazin (singurul) ca sa cumpere paine si un suc – era deja amiaza si nu mai puteau sta pe camp. In sat se stie fiecare de unde vine si unde merge: la camp, la primarie sau la magazin. 

    La vecini mergi grabit si cu treaba. In casa trebuie sa ai de toate: urmatorul sat e la 10 km de drum cu pietre, iar orasul e la 35. Pensie nu exista, ca nici colectiva n-a avut cum sa-i adune, asa ca fiecare munceste pana cade jos si nu se mai ridica (ma gandeam: oare cum as putea sa-i ajut ca psiholog??). 

    Pe dupa-amiaza ne-am hotarat sa mergem si noi in treburile noastre, la Bucuresti. Ne-a condus o bucata Madalina, fata gazdei, care avea doar 8 clase la 28 de ani, ca n-o lasasera la liceu, era in satul urmator si oricum nu-i folosea: avea casa mare si pamant de-ti trebuia o zi ca sa-i dai roata. La troita din rascrucea drumului barbatii se descopereau si se inchinau, iar femeile faceau metania pana la pamant.        Cand am intrat in Bucuresti, am avut cateva clipe de confuzie: unde se bezmeticesc toti oamenii astia? Multi, inghesuiti, agitati, de nu reusesti sa pricepi de ce au plecat de acasa si la ce se duc. 

    Poate ca aici as avea treaba ca psiholog: sa le aduc aminte ca e un loc in care rostul exista: peste munti si vai, intre un lac si un deal, aproape de cer, in sufletul omului…

Despre poligamie

    Fiu-meu, 6 ani, recând pe langa televizorul aprins: "dragoste adevarata, ca intre mine si Bianca. " 

    Eu: - pai nu ziceai ca o iubesti pe Maria? - Ba da, si pe Maria si pe Mada. - Si ce faci daca una dintre ele vrea sa o iubesti doar pe ea? 

    - Pai e secret pentru fiecare. Si daca e sa aleg..... Maria e cam grasuta, Mada e cam slabuta... Bianca e cam potrivita. 

    - Si daca una din ele va dori sa te casatoresti cu ea, ca sa vada ca o iubesti? 

    - Pai nu era chestia aia cu nunta de aur si de argint si de platina? Aur cu Bianca, argint cu Maria si platina cu Mada. 

    - Dragule, vestea proasta e ca aurul, argintul si platina erau cu aceeasi persoana. 

    - Ah. 

    - Cel putin, asa e in Europa. Pe alte continente poti sa ai si trei neveste. 

    - Ah, da, stiu, la noi e regula asta ca sa nu fie o femeie foarte batrana cu un barbat foarte tanar, ca toate vor asa. 

     Are cineva alta idee?

L'eau qui coule

(Yourcenar, femeia indragostita de imparatul Hadrian, indragostit de servitorul sau, care s-a sinucis). in timp ce altii fac ceva, eu scriu. De la minunata Vila d'Este in metroul Bucuresti: trei barbati pe scaune beti-morti, cu sticle de bere in maini, dormitand (bine ca nu li se facuse rau!). M-am gandit ca poate muncisera pe schele toata ziua si ii batuse soarele in cap, saracii. Pe urma am vazut ca aveau maini curatele, deci nu prea erau muncitori (unul vopsit frumos cu suvite, tricou de fitze...). Niste animalute bipede. Henri se uita la ei, apoi la mine, intrebator. Eu nu zic nimic si apoi jucam jocul cu "ghici la ce numar ma gandesc?" nu mi-a iesit decat o data. La Roma barbatii erau imbracati in costume elegante, iar cersetorii estropiati erau romani - ei ziceau ca din Fagaras. La noi, oameni plictisiti - de ei, de viata, de prostie.. La Roma e multa apa care spala. Poate tristetea, plictiseala, prostia. Si, cu siguranta nu se iau atata in serios: calca peste atatea generatii de oameni importanti care s-au luat in serios... au invatat sa se bucure de ceea ce au: prezentul. Si apa care curge.

Tivoli

Se pare ca imi place mult apa - nu purtam umbrela din cauza fantanilor ci a ploii..

Fontana di Trevi

Cel mai bine ma simt in avion - parca as fi de acolo, din cer - si-imi doresc sa dispar intr-o zi intr-un nor. Iar dupa ce voi diparea, ceva din mine va putea fi regasit in Fontana di Trevi - locul in care un rau subteran iese la suprafata printr-o sculptura imensa, la capatul unui palat.

Vis

Am visat azi-noapte ca sunt floare. 

Ce traire stranie! 

Și de dimineata m-am trezit. 

oare?

Bibicu

aveam odata un catel: Bibicu. Ne intelegeam perfect, cand avea chef pleca la plimbare, dupa ce lipsea 2 - 3 zile stia ca urmeaza sa-i dau cu spray de capuse, intelegea procedura si rezista stoic... pana ce am plecat intr-o tabara si bunica mea l-a dat, toata familia sustinand ca a disparut. Am suferit groaznic o data pentru ca imi lipsea cainele si-apoi pentru ca aveam sentimentul oribil ca sunt mintita si nu pricepeam de ce (regula era: spune adevarul si nu ti se va intampla nimic).
Zilele trecute familia imi reprosa ca sunt singura persoana din casa care arunca lucrurile altora fara sa-mi pese daca lor le sunt sau nu de folos: pur si simplu mi se par multe si inutile. Ba chiar mama zicea ca i se pare ca e un gest de dominare.. Lectia cu Bibicu m-a invatat ca nu conteaza ce simte alticeva, daca tie nu-ti foloseste (un caine, de pilda) poti sa-l dai - suferinta trece. Apoi, e profitabil sa minti: iti demonstrezi superioritatea si ii impui celuilalt vointa ta.

De cand mi-a picat fisa asta imi spun: e ultima data cand mai arunc ceva fara sa-l intreb pe posesor...si e ca un viciu: vreau sa ma mai razbun putin...

Oricum, n-am mai fost niciodata capabila sa ma atasez de vreun animal (mi-a fost frica) desi in anul urmator am avut parte de un porumbel care isi facuse cuibul la mine pe soba: am convietuit pana si-a gasit o prietena pe masura lui. Si nici de dragul oamenilor nu pot spune ca mor..

Plăcintă cu fantome

    Făceam placintă cu mere cu fiu-meu, de 6 ani, si ușa de la bucătărie se tot deschidea (fireste, bate vântul, mă gândeam) Și-mi trece brusc prin minte: dacă or fi entitati care se plimbă de capul lor.??

    Exasperată să tot închid ușa, zic cu voce tare: măi, da mulți mai sunteti! 

    La care, copilul imi răspunde: "ah, nu, sunt prietenele mele, fantomele, care au venit și ele la plăcintă".

- Daaa??? zic eu cu ochii mari. Da' tu vezi si alte fantome mai "rele"?

- Mmmm, da, dar numai pe cele vizibile.

de la magarus la Socrate si viceversa

Era o poveste despre un om care mergea cu copilul lui pe un magarus si, trecand printr-un sat, oamenii l-au certat ca omoara magarusul sub greutatea lor, s-au dat jos si-n satul urmator oamenii si-au batut joc de ei ca merg pe jos si mandrete de animal nu cara nimic, apoi l-a suit pe copil pe magar si in urmatorul sat oamenii l-au certat pe copil ca bietul tata merge pe jos iar el, tanar, se lafaie pe magarus... si tot asa, nicicum nu era bine.
In urma povestii cu pasaroiul-ingeroi am primit tot felul de comentarii: ba ca ce inger e ala, ba ca precis era un trimis din partea neagra ca sa para alb, ba ca e minunant sa poti vedea asa un pasaroi... en fin. De aproape 40 de ani tot caut ADEVARUL ala, despre care am auzit si eu de la altii. Inainte sa stiu sa citesc traiam certitudinea ca vin din infinit si ca acolo e casa mea ("infinit" e un cuvant sarac dar n-am altul mai aproape de ce simteam), iar meseria pe care mi-o alesesem era cea de "intelept". Fireste ca atunci cand am invatat ce meserii se practica pe Pamant mi s-a facut rusine de o asemenea indeletnicire.... poate parea cel putin stupid sa-ti doresti asa ceva cand de-abia te descurci cu bastonasele si betisoarele. Mi-a mai venit inima la loc dupa ce am aflat ca si Socrate incercase chestia asta, desi a sfarsit-o neplacut. M-am straduit mult timp sa memorez nume de actori ca sa am ce discuta cu colegii de clasa, pana cand m-am retras in carti si-n muzica, unde vedeam catedralele lui Bach si clarul de luna al lui Beethoven despre care nu stiam sa vorbesc. Prietenii mei erau cu cel putin 30 de ani mai mari decat mine, iar acum, cand eu sunt la varsta lor, constat ca am aceeasi problema. Unii dintre ei s-au reintors in infinit si poate ca ma vegheaza. Habar n-am cum "trebuie" sa fie, daca barbatul, copilul si magarul "trebuie" sa mearga in vreun anumit fel, daca vezi pasari cu aripi de ingeri sau stele verzi, important e drumul. Sau trandafirul, vorba cantecului.

de vorba cu ingerul meu

Ieri am fost la intalnirea cu Tobias, despre care stiam din news-ul editurii For You - ba chiar imi propusesem sa merg pana la New York anul asta, ca sa particip la Crimson Circle, fara sa stiu ca va veni in Bucuresti. Channellingul facut de Jeff a durat cam jumatate de ora iar transmisia facuta de el m-a purtat intr-un spatiu pe care il mai intalnisem o data la o optimizare facuta la radiestezie: sus, de-asupra capetetelor, plutind alaturi de alte fiinte cu aripi imense... Recunosc, imaginea de acum 8 ani, o uitasem. De data asta mi-a revenit uimitor si am putut sa o identific cu senzatiile pe care le aveam in copilarie, inainte de a adormi: era acelasi spatiu in care intram in starea dintre trezie si vis. Iar cuvintele lui Tobias m-au facut sa plang: spunea ca de-acum nu ne va mai parasi. Va fi mereu cu noi, chiar si dupa ce vom iesi pe usa. M-am simtit din nou acasa. Acel "acasa" pe care mi-l doream de multe ori in clipele de deznadejde - desi, fizic, eram "acasa". Pentru prima data de mult timp m-am simtit in siguranta, alaturi de ceea ce am putut simti si vedea cu ochii mintii: o pasare imensa, care m-a luat de umeri si m-a ridicat, iar apoi am devenit una cu ea...