Era o poveste despre un om care mergea cu copilul lui pe un magarus si, trecand printr-un sat, oamenii l-au certat ca omoara magarusul sub greutatea lor, s-au dat jos si-n satul urmator oamenii si-au batut joc de ei ca merg pe jos si mandrete de animal nu cara nimic, apoi l-a suit pe copil pe magar si in urmatorul sat oamenii l-au certat pe copil ca bietul tata merge pe jos iar el, tanar, se lafaie pe magarus... si tot asa, nicicum nu era bine.
In urma povestii cu pasaroiul-ingeroi am primit tot felul de comentarii: ba ca ce inger e ala, ba ca precis era un trimis din partea neagra ca sa para alb, ba ca e minunant sa poti vedea asa un pasaroi... en fin. De aproape 40 de ani tot caut ADEVARUL ala, despre care am auzit si eu de la altii. Inainte sa stiu sa citesc traiam certitudinea ca vin din infinit si ca acolo e casa mea ("infinit" e un cuvant sarac dar n-am altul mai aproape de ce simteam), iar meseria pe care mi-o alesesem era cea de "intelept". Fireste ca atunci cand am invatat ce meserii se practica pe Pamant mi s-a facut rusine de o asemenea indeletnicire.... poate parea cel putin stupid sa-ti doresti asa ceva cand de-abia te descurci cu bastonasele si betisoarele. Mi-a mai venit inima la loc dupa ce am aflat ca si Socrate incercase chestia asta, desi a sfarsit-o neplacut. M-am straduit mult timp sa memorez nume de actori ca sa am ce discuta cu colegii de clasa, pana cand m-am retras in carti si-n muzica, unde vedeam catedralele lui Bach si clarul de luna al lui Beethoven despre care nu stiam sa vorbesc. Prietenii mei erau cu cel putin 30 de ani mai mari decat mine, iar acum, cand eu sunt la varsta lor, constat ca am aceeasi problema. Unii dintre ei s-au reintors in infinit si poate ca ma vegheaza. Habar n-am cum "trebuie" sa fie, daca barbatul, copilul si magarul "trebuie" sa mearga in vreun anumit fel, daca vezi pasari cu aripi de ingeri sau stele verzi, important e drumul. Sau trandafirul, vorba cantecului.
