Nea Tudor venea de la un vecin care-i daduse o sticla de vin: “bre domnita, nu va costa nimic, stati la mine”.
A doua zi, pe la 7, in GAZ-ul rusesc proaspat vopsit trei copii cu furci plecau la camp. Pe carari, top managementul satului, oameni bronzati, in camasi albe si cu palarii de paie (ca sa nu-i parjoleasca soarele) plecau la intors brazdele de pe dealuri.
Pana ne-am facut noi focul la soba, am carat galetile cu apa de baut si spalat, pana am dibuit oul in cuibar si l-am fiert, pana am prins cainele care scapase cu tot cu lant… incepusera deja sa se intoarca de la camp carele cu boi incarcate cu fan uscat. Trageau la magazin (singurul) ca sa cumpere paine si un suc – era deja amiaza si nu mai puteau sta pe camp. In sat se stie fiecare de unde vine si unde merge: la camp, la primarie sau la magazin.
La vecini mergi grabit si cu treaba. In casa trebuie sa ai de toate: urmatorul sat e la 10 km de drum cu pietre, iar orasul e la 35. Pensie nu exista, ca nici colectiva n-a avut cum sa-i adune, asa ca fiecare munceste pana cade jos si nu se mai ridica (ma gandeam: oare cum as putea sa-i ajut ca psiholog??).
Pe dupa-amiaza ne-am hotarat sa mergem si noi in treburile noastre, la Bucuresti. Ne-a condus o bucata Madalina, fata gazdei, care avea doar 8 clase la 28 de ani, ca n-o lasasera la liceu, era in satul urmator si oricum nu-i folosea: avea casa mare si pamant de-ti trebuia o zi ca sa-i dai roata. La troita din rascrucea drumului barbatii se descopereau si se inchinau, iar femeile faceau metania pana la pamant. Cand am intrat in Bucuresti, am avut cateva clipe de confuzie: unde se bezmeticesc toti oamenii astia? Multi, inghesuiti, agitati, de nu reusesti sa pricepi de ce au plecat de acasa si la ce se duc.
Poate ca aici as avea treaba ca psiholog: sa le aduc aminte ca e un loc in care rostul exista: peste munti si vai, intre un lac si un deal, aproape de cer, in sufletul omului…
