printre picaturi (de colbiocin)

Sunt sute de carti pe care cu siguranta nu le voi citi niciodata desi stiu ca m-ar imbogati – remarcam eu dand peste un site belgian de training. Asa mi-a venit in minte si ca sunt sute sau poate mii de oameni pe care cu siguranta nu-i voi cunoaste niciodata desi stiu ca prezenta si vorbele lor m-ar imbogati… la fel si filme, locuri, actiuni cu care n-am sa am de-a face desi… Ma apucase tristetea pentru ceea ce n-am si nici nu voi avea, asa ca am continuat, ca tot ma obisnuisem: dar daca eram barbat? Sau aeroplan? Sau papadie? Sau macar blonda cu picioare lungi??
De curand am vazut un film (de pe la jumate) in care personajul principal facea un documentar despre Dumnezeu – in care nu stia daca sa creada sau nu – pana cand nevasta ii naste prematur si sunt amandoi (mama si copilul) la limita vietii. O prietena credincioasa il intreaba la telefon pe proaspatul tata: “ Daca spui ca iti iubesti copilul, ce ai face pentru ca el sa traisaca?” “Orice”, ii raspunde acesta, “as prefera sa mor eu in locul lui”. Si nu stiu daca ea ii zice mai departe, dar in capul meu replica a continuat asa: “este exact ceea ce Dumnezeu-Tatal a facut pentru tine: a murit pe cruce (prin fiul Sau, Iisus) pentru ca tu sa traiesti in credinta si iubire” (asta e interpretarea mea).
In toata luna august am fost trainer intr-un proiect-gigant: Economia Bazata pe Cunoastere, la care au participat 500 de oameni din 250 de localitati defavorizate din punct de vedere al accesului la informatie de pe tot teritoriul Romaniei. Din octombrie incolo vor avea cate 20 de computere in fiecare dintre aceste comune, cu internet de banda larga (viteza foarte mare), si cate o sala amenajata special pentru ele, la standardele UE. Unii vor zice: “ca internet le trebuia, cand ei n-au drumuri si canalizare..”. Ideea a fost: “da-le undita si invata-i sa pescuiasca”. Au avut trei saptamani de curs in care au invatat sa foloseasca internetul (si computerul), sa-si gaseasca singuri sursele de finantare si sa-si implineasca nevoile. Unii dintre ei facusera deja proiecte de mii de Euro, cu internet pe dial-up, altii vedeau un computer prima oara. Unii erau consilieri ai primariei si stiau ce e o strategie, un plan de urbanism, altii erau proaspat absolventi care veneau de la oras la sat pentru postul nou-creat de “manager RECL” (Reteaua Electronica a Comunitatii Locale) sau doar “fiice ale satului”.
Fiecare dintre ei a plecat dupa 3 saptamani macar putin schimbat si, cu siguranta, cu trei manuale studiate, mii de ganduri noi, idei noi, actiuni noi…
Ziceam la inceput despre ce n-o sa apuc sa fac niciodata uitand sa ma bucur de ceea ce tocmai am facut: am cunoscut zeci de oameni noi, am primit sute de idei noi, m-am imbogatit si am facut si o conjunctivita virala ORIBILA care ma tine pe ganduri 3 saptamani.

De cate ori am uitaat sa ma bucur de viata doar pentru ca m-am impiedicat intr-un detaliu neplacut?

din fricile unei mame

- Mama, in coltul asta era un steag... si se uita intelegator la mine. Daca mai era aici puteam sa ti-l arat, dar nu mai e!

(eu sunt singura persoana din casa care ARUNCA lucruri, as putea sa fiu vinovata!?)

- Am rupt mai demult coltul asta si am pierdut steagul...

Uh, am scapat de data asta!!!