Căzusem la pat.
Calugăriţa mă doborâse. Nu puteam să mai vorbesc, să mănânc, să dorm, totul mi
se amesteca în minte. Miile de pagini citite, de personaje, de emoţii, de
trăiri se învălmăşeau în mintea mea, îmi vorbeau, mă strigau sau încercau să mă
liniştească. Călugăriţa rămânea mereu mută, într-un colţ, privindu-mă
liniştită: "vei străluci, draga mea, vei străluci...". Soţul meu mă
uitase. Nu mă aşteptam la altceva, după luni întregi de delir.
Cu aproape un an în
urmă, venise, ca de obicei, după o lungă călătorie prin Europa. Era pasionat de
literatură şi acum umbla după un roman epistolar, tradus şi publicat în Franţa,
se pare, a unei misterioase misionare:
- Scumpa mea, m-am
îndrăgostit din nou - de data asta n-ai de ce să te temi, ea este legată cu
jurământ de Dumnezeu. Nu pot să nu-ţi mărturisesc. Trăiesc o nouă viaţă: sunt o
declaraţie continuă de iubire, o scrisoare de amor fără speranţă.
Auzeam cuvintele lui
din ce în ce mai departe. Era fix a 4756 oară când primeam spovedania. Eram
căsătoriţi de aproape 40 de ani, peste 20.000 de zile, o carte la fiecare trei
zile, o iubire la o săptămână. Il adoram, desigur, pe el şi pe toate cărţile
lui. Ajunsesem o bibliotecă universală, el îmi vorbea în citate pe care eu
trebuia să le recunosc pentru a nu fi mai prejos de iubirile lui din cărţi:
învingeam de fiecare dată. Nici nu mai trebuia să-mi spună, pentru
că-i recunoşteam din priviri noua pasiune, ştiam noua poveste fără s-o mai fi
citit.
Până la blestematele ei de scrisori: Mariana, o călugăriţă
îndrăgostită de un aventurier, fără speranţa de a-l mai revedea. 6 texte de o
iubire toridă, adresate unui bărbat care nu le va fi citit vreodată. Fără
acţiune, fără personaje, doar dor şi disperare fără obiect! N-aş fi putut
niciodată să iubesc aşa.
Poate ca ea îl iubea, de fapt, pe Dumnezeu, şi îi dăduse chipul
trecătorului cu care şi-a întretăiat viaţa.
Capul mi se umflase enorm, urechile îmi deveniseră inutile, nu mai
vedeam nimic în jurul meu. Am aflat chiar că, într-o zi, însuşi arhiepiscopul Gonzalvo a venit din Toledo şi mi-a citit slujbele Sfântului
Francisco Pelyao de la Isidrina. Ce folos!
Profeţia călugăriţei se împlinise: începusem să strălucesc:
capul meu, luminos ca un far, îi înfiricoşa pe ambasadorii ţărilor vecine, la
curtea tânărului rege Carlos al II-lea, unde stăteam pe un piedestal.
Nu mai ştiu cât a trecut de atunci. Intr-o dimineaţă, am deschis
ochii într-o bibliotecă. Stăteam cuminte, pe raftul cel mai de sus, legată în
piele, uşor prăfuită.
(răspuns la proza lui Mario Barangea, Fantasmagoria 25: un cap luminat)
