Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar
fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în
față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele
strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat
drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de
toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea
încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia
că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat
mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp.
- Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea
și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată
singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem
aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sferei. Oricât de
departe ne-am duce, vom rămâne legați, suflet de suflet, gând de gând, pas de
pas. Bătăile inimii tale sunt bătăile inimii mele, simțirea ta îmi străbate
corpul, fluxul sângelui tău își are ecou în venele mele, odihna ta își are
culcuș în visele mele. Întristarea sufletului tău îmi aduce lacrimile cerului
pe față, iar bucuria ta îmi alungă norii. Știu să te ascult în foșnetul
frunzelor și te regăsesc în mirosul străzilor. Știu unde ești ascultând pașii
neștiuți din umbra mea și te las să treci mai departe, fără să-mi întorc
privirea. Mi-e de-ajuns o clipă, mai lasă-mi o răsuflare, și-apoi...
Atât de departe…