duminică, februarie 21, 2016

o clipă

Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp.
- Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sferei. Oricât de departe ne-am duce, vom rămâne legați, suflet de suflet, gând de gând, pas de pas. Bătăile inimii tale sunt bătăile inimii mele, simțirea ta îmi străbate corpul, fluxul sângelui tău își are ecou în venele mele, odihna ta își are culcuș în visele mele. Întristarea sufletului tău îmi aduce lacrimile cerului pe față, iar bucuria ta îmi alungă norii. Știu să te ascult în foșnetul frunzelor și te regăsesc în mirosul străzilor. Știu unde ești ascultând pașii neștiuți din umbra mea și te las să treci mai departe, fără să-mi întorc privirea. Mi-e de-ajuns o clipă, mai lasă-mi o răsuflare, și-apoi... Atât de departe…
    Aș vrut să nu mai plecăm niciodată, să ne oprim din mersul nostru frenetic, chiar dacă soarele nu s-ar mai fi rotit pe cer, chiar dacă ploaia n-ar mai fi udat niciodată pământul, chiar dacă…, aș fi vrut să mă usuc acolo, în pragul ușii, iar din mine să-și facă furnicile mușuroi, doar ca să nu-i mai văd, să nu le mai simt viața și moartea care îi cuprinsese pe amândoi în vraja din care nu se mai puteau desface. Timpul s-a oprit, și din el au început să curgă așchii. Am reușit să plec. Singură, fără ei, fără să mă mai uit în urmă. Era mult prea târziu. Nu mai știu ce anotimp ar fi trebuit să fie, îmi era frig și ceața acoperise grădina. Du-mă, ceață.