Scrie, scrie, nu te opri!
Scrisul alungeşte muşchii degetelor şi falangele sunt mai turtite la scriitori
– de la pix.
Vorbele rămân în aer, ca
fluturii, şi-o iau razna prin capetele oamenilor. Eu nu ţin minte nimic. La ce
mi-ar folosi? Uite câte cărţi sunt aici: totul e spus şi scris dinainte.
Trebuie doar să dechizi o carte şi ţi-ai şi răspuns la-ntrebare.
- Ce vă doriţi
astăzi, doamnă?
Intrase tiptil în magazin, aşa cum o făcea
de vreo treizeci de ani, fără s-o aud urcând treptele.
- Să mergem la raftul cu
“Literatură la-nâmplare”, i-am spus, şi să deschidem o carte. Ia uite ce zice:
“Circulă printre oameni părerea că
memoria individuală nu e decât o însuşire subalternă auxiliară, care, la cei
mai slab dotaţi intelectual, ţine loc de inteligenţă” – e din Paleologu,
“Elogiul memoriei”, ediţia din 2012. Ei?
Cucoana s-a uitat prelung prin
mine – nu-mi vorbea aproape niciodată – mi-a smuls cartea din mână, a aruncat-o
pe geam, mi-a-ntors spatele şi a luat-o la fugă în jos pe scări.
Am rămas uluit în spatele rafturilor.
Decât să gândesc, mai bine
scriu.
Fuga ei a stârnit mirosul cariilor din
cărţi. Am urmărit-o cu privirea alergând pe Calea Victoriei, spre Palatul
Telefoanelor. Avea un aer hotărât, începea să gâfâie, iar cordonul pardesiului
vişiniu atârna puţin pe jos. Umbrele serii se-ntindeau leneşe pe trotuar,
mângâind trecătorii. S-a oprit la semafor şi-am putut zări cum îi tresaltă
umerii: poate de plâns, poate de râs sau poate doar de frig… Era deja întuneric.
De-abia
de-mi mai pot aşeza oasele pe scaun. Falangele mi s-au turtit demult. Peste
2000 de ani, când o să-mi dezgroape scheletul, or să zică: “ăsta e de scriitor
preistoric”.
Oare cum deosebeşti un schelet
de scriitor bun de unul prost?
