Metallica, autismul și budismul tibetan

 (sau cum se vede Metallica prin ochii unei neurodivergente  pasionate de budismul tibetan)  

Povestirea e în principal despre cum am fost într-un weekend la Cardiff ca să-l relochez pe fiu-meu în România cu cele 200 de kg de bulendre ale lui și am nimerit la un concert la care nu m-aș fi dus nici plătită la București, dar din care am rămas cu multe învățăminte și câteva idei de pus în practică. 

                             

                                                                        *  *  *

Istoria începe de mai demult și, pentru că ador detaliile, o mai lungesc. Puțintică răbdare.

    După primul an de facultate la Cardiff, în vacanța de vară, fiu-meu mă întrebă într-o zi supărat: „auzi, tu de ce nu mi-ai zis niciodată că sunt autist? M-ai luat că sunt special, sunt diferit...” Nici eu nu știam, dar se pare că i-au spus colegii lui britanici, auzind ce întrebări pune și felul în care nu i se părea nimic ciudat în ideile pe care le corela neașteptat.

    Următoarea dată când am ajuns la el, m-am proptit într-o librărie din care n-am ieșit până n-am terminat raftul despre autism din care mi-am dat seama că mi-am găsit, în fine, echipa de lebede, eu fiind deja împăcată cu gândul că sunt mereu rățușca cea urâtă. Faptul că am trecut cu brio toate testele de autism pentru adulți m-a ajutat să-mi înțeleg „ciudățeniile” de care mă puteam folosi în funcție de cât le recunoșteam și le acceptam. Norocul meu că între timp aflasem din budismul tibetan că nu trebuie să cred chiar toate balivernele pe care mi le spune mintea, oricât de „ciudate” ar părea.

    Fiul, după terminarea studiilor, a rămas cu o casă închiriată pe 2 ani, la care n-a mai vrut să se întoarcă, drept care mi-am facut eu vacanțele acolo, încântată de ocazia de culturalizare. Mi-au plăcut galezii: ei, un fel de moldoveni, vorbăreți, calzi și cam bețivi, iar ele, fără pic de simț al esteticului, dar foarte săritoare și atente, mereu cu un yes, my love! pe buze. 

    Și vine și „ultima dată” înainte de încheierea contractului, când copilul s-a eschivat că n-are vreme de împachetat, iar eu am zis să mă plimb și-n Londra puțin, dacă tot sunt în zonă - e drept, în singurele zile cu 45 de grade, când nici caii de la Buckingham n-au fost scoși în gardă ca să nu se topească.

 Vineri, 26 iunie

Ajung după-amiaza în Cardiff după 4 ore cu  autocarul care mă lasă în centru, de unde mai aveam de mers vreo 7 stații cu autobuzul. 

Circulația închisă, nici roată de mașină spre casă, în schimb șiruri de oameni grăbiți, afișe pe care scria ceva cu Blackweir, ba chiar și două șarete trase de cai pe podul peste Taff! 

Obosită, mă opresc în stație să citesc un Bus stop information ca să mă lămuresc: Metallica City Centre Closure Sunday 28th June. Înțeleg că e ceva duminică, dar azi era vineri... în fine! Nu mă prind despre ce e vorba și întreb un băiat aflat prin preajmă: „asta cu Metallica e despre trupa aia de rock, pe bune?” Ori n-a înțeles el întrebarea, ori a fost uimit de incultura mea, mi-a răspuns ceva din care eu am tras concluzia că cine știe ce-o fi, poate totuși azi vine vreo mașină. După aproape o oră, oprește un autobuz – anteriorul îmi făcuse semn că e plin, drept care și-a văzut de drum – și ajung acasă.

    James, fostul coleg de facultate al lui fiu-meu, cu care împărțea acum apartamentul, era în sufragerie cu capul în ventilator, leșinat de căldura neobișnuită pentru englezi. Mă apuc instant să sortez cu el cutiile fiecăruia de ambalat, cablurile, sculele, hainele, vesela, cratițele și tacâmurile răspândite prin casă, desfac rafturile de bibliotecă, ambalez așternuturile, pernele, videz sacii de haine cu aspiratorul, sortez hainele pentru charity și gunoaiele – pe categorii!! La 11 seara ies să-i fac cinste cu o bere Guiness la sticlă, care parcă îmi dă și mai multă energie să ambalez până la 3 dimineața.

 Sâmbătă, 27 iunie, ora 6

Mă scol vioaie și reiau cu rolele de scoci, etichetele, căratul boxelor și al cutiilor pe scările de la intrare. La 13 sun șoferul care mă anunță că ajunge într-o oră.  

După ce le văd cântărite, încărcate, facturate și plecate pe toate, îmi dau seama că urmează o duminică liberă.

 

Sâmbătă ora 15

Totuși, să fie adevărat că e Metallica în Cardiff? Cât de mare să fie coincidența? Fiu-meu și-ar fi dorit să meargă la București la concert, dar se vânduseră biletele cu un an înainte și nu voia să dea exagerat de mult pe unele cumpărate în ultimul moment și cu posibilitatea să fie false. Mie mi se părea oricum prea zgomotoasă trupa.

Și totuși, dacă ocazia vine și se proțăpește în drum și-ți mai și face cu ochiul, măcar din interes științific - dacă nu din bun-simț - să te oprești oleacă.

Dau pe Google să văd unde concertează Metallica duminică – surpriză: La Cardiff! Ok, zic, dar oricum e imposibil să mai fie bilete. Iar dacă sunt – fac eu un pact în mintea mea – mai mult de 60 de lire nu dau. Caut fără chef „bilete concert....” și-mi apar unele cu 120 de lire. Prea mult, zic. Observ că prețul e pentru două locuri. Reduc numărul și găsesc cu 83 de lire bucata.

Pentru că nu sunt fan al acestei formații, dar ea e considerată totuși un fenomen de mulți oameni, printre care unii pe care îi apreciez și stimez, inclusiv fiul meu, le cer părerea alor mei: am găsit bilete mâine la Metallica cu 83 de lire! Să iau? Sigur!!! răspund toți instant. Pfffff. Merg la James, cunoscător într-ale concertelor și îl rog să verifice pe site dacă e ce trebuie – mirat, constată că așa e, drept care, în mod firesc, că doar de-aia îl rugasem să verifice, îi spun să-mi cumpere biletul, iar eu îi dau cache.

 Sâmbătă ora 16

Am bilet la Metallica... Auăleu! Dacă nu suport să stau la concert, ce fac? Bine măcar că locul e la marginea de sus a stadionului, nu sunt chiar în mijloc, e aproape de ieșire. Plec acasă, nu-mi pasă de bani - mă consolam eu - la concertul lui Voltaj de la Sala Palatului am plecat după a treia melodie. Prea multă gălăgie, lumini, agitație.... overwhelming.

Știam cam ce trăsături am din spectrul autist. Printre altele, nu suport înghesuiala și zgomotele puternice. Dacă mă forțez să rezist, mă epuizez psihic și fie intru în panică, fac crize de plâns, tremurat și isterie, fie devin legumă, îmi scade imunitatea și mă îmbolnăvesc.

James îmi trimite biletul on-line, iar eu trebuie să-mi fac cont pe aplicația de bilete și să-l preiau.

Umblând în aplicație, văd că există o secțiune dedicată acomodării persoanelor cu nevoi speciale. 

Ia să văd cum e la ei organizarea – îmi zic eu, fără prea mari așteptări. De peste 10 ani lucrez în educația din Ro unde am și copii cu cerințe educaționale speciale (CES). Sunt obișnuită cu neurotipicii care își dau cu părerea despre cei diferiți de ei, pe care îi privesc condescendent în cel mai bun caz. Inclusiv eu pe mine mă autosabotez în privința asta.

Aplicația avea două opțiuni: obținerea unui permis doar pe Arena Municipalității – gratuit - și obținerea unui permis de acces pe trei ani, pe toate stadioanele – 15 lire. Cum n-aveam de gând să mă mai duc la alt concert vreodată, mă înscriu direct la accesul gratuit și încep să completez cerințele. Pe măsură ce răspund la întrebări, observ că oamenii care au conceput formularele alea chiar știu care sunt problemele pe care un om ca mine le poate avea la un eveniment! Asta m-a luat total prin surprindere. Deci nu sunt chiar așa ciudată, problemele mele nu sunt chiar fițe, mai sunt și alții care le au și nu trebuie să le facă față singuri! Dintr-o dată mă simt mai încrezătoare să mă duc la spectacol.

Completând, înțeleg tot mai clar care îmi sunt provocările și, pentru că mi se cere asta, reușesc să-mi pun în cuvinte cât mai exacte temerile legate de participarea la concert. Faptul că trebuie să descriu în detaliu cu ce îmi imaginez că mă voi confrunta descarcă deja o parte din tensiunea mea de anticipare. Asta mă face să simt mult mai în control asupra a ceva ce mintea mea  își imaginează doar vag că e înfricoșător. O altă trăsătură a neurodivergenței e că are nevoie de previzibilitate și claritate, iar dacă nu o are, intră în panică și face scenarii catastrofale.

           Termin cu formularele și le trimit, dar văd la final că termenul de răspuns e de la una la trei zile, deci oricum nu până a doua zi. Citind instrucțiunile detaliate, înțeleg însă că există echipe de stewarzi, îmbrăcați în alb, la fiecare intrare, la care mă pot duce să explic ce provocări întâmpin și care e posibil să mă ajute și că există și un loc special, quiet room în care mă pot retrage dacă mă simt prea copleșită în timpul evenimentului.

Tot efortul împachetării, noaptea aproape nedormită, intensitatea achiziției biletului și apoi a descoperirii soluției de acomodare la „înfricoșătorul” spectacol metallist, mă fac să adorm de la 18 până a doua zi dimineața.

 Duminică, 28 iunie, ora 6 

       După 12 ore de somn odihnitor, la 6 sunt în picioare, nerăbdătoare să plec la concert. Pe site scria că porțile se deschid la ora 15 și nu e nevoie să te așezi la coadă înainte. Concertul propriu-zis e de la 20 la 22, de la 18 prima trupă și de la 19 a doua. Văd că am voie doar cu o sticlă mică de apă și o gentuță, fără umbrelă, dar haina de ploaie și vânt e obligatorie aici, așa că o iau pe mine.

Verific telefonul să fie încărcat, poza biletului, îmi iau cablul de încărcare și bateria externă, pastilele de inimă, magneziul și omega 3-ul, cardul de reducere de la cafeneaua din centru și punga de haine de lăsat la charity, la spălătoria din colț. 

 Duminică ora 10

Mi se pare deja târziu așa că pornesc spre centru pe jos. Pe drum, intru într-o cooperativă locală unde descopăr un târg caritabil – creatoare locale cu produsele proprii – tricotaje, afișe, textile -, femei simpatice care cotrobăie prin maldăre de haine, obiectele diverse pe care le poți lua fie la schimb cu ale tale, fie gratis, fie lăsând cât îți permite punga... o adunare pașnică, simpatică și colorată care mă destinde.

Drumul de acasă până în centru e de vreo 30 de minute de mers lent, iar pe măsură ce mă apropii, încep să întâlnesc oameni cu tricouri tot mai negre, pictate cu cranii, sânge sau bandaje, în general câte doi sau mai mulți. La podul de peste Taff, unde e prima intrare de la stadion, văd un autobuz cu marfă dedicată concertului. Instinctiv, mă așez la coada micuță care se formase, de parcă tocmai se băgaseră trufandale la aprozar. Mă uit la mine cu surprindere - de unde a apărut acest reflex atavic ceaușist??? – coadă = ne așezăm la ea! Era vorba totuși de tricouri cu Metallica, o trupă care nu mă impresiona deloc. Privesc marfa – aceleași desene cu cranii, sânge și bandaje care îmi repugnă, mai erau și 40 de lire bucata – și mă întreb: ce caut eu aici??

Colegii de coadă: bărbați bine-făcuți, cu brațe și picioare tatuate, mulți rași în cap, cu bărbi și mustăți împletite, femei tatuate, cu piercinguri, ciorapi de plasă și lanțuri. Altfel, amabili, mi-au ținut locul cât m-am dus să văd modelele și mi-au zis că mai sunt și altele la un magazin numit Depot, mult mai multe produse originale, deschis și a doua zi.

 Duminică ora 12 

           În mintea mea diversă explodează gândurile ca artificiile de Revelion: „Doamne, ce caut eu aici, ce e cu oamenii ăștia, ok, eu fac un experiment, e în regulă să fim pe străzi împreună, fiecare cu treaba lui, nimeni nu-mi face rău, taci din gură minte anxioasă, totuși de unde au apărut atâția, cu siguranță mulți sunt oameni inteligenți, au joburi normale, de ce arată atât de fioros, de ce trebuie să poarte desenele alea oribile pe ei? Care e mesajul poetului?”

Ca să nu mai spun că unii vorbeau spaniolă, franceză, germană sau alte limbi și dialecte pe care nu le înțelegeam, deci era clar că veniseră de departe. Sunt înconjurată de o mare de fani care au un scop limpede în minte. Nu umblă aiurea pe străzi, nu stau degeaba în locurile acelea, îmbrăcați ca într-o uniformă. O armată de metalliști din care eu nu fac parte, cu bluzița mea în culori pastelate și pălărie portocalie.

Partea zen a minții mele constată că partea autistă a minții mele are tendința să se piardă în anxietăți. Ca să-mi distrag atenția, mă îndrept spre cafeneaua la care m-a dus fiu-meu prima dată când am fost la el, un loc plăcut unde am și wi-fi gratis. Pe terasă și înăuntru, alți metalliști. Deci sunt și unii cărora le place „cafeneaua mea”.

Încerc să-mi liniștesc maimuța agitată din creier, îmi iau un suc și o cafea fără cofeină. Am câțiva amici care știu că sunt fani, le povestesc uimită experiența prin care trec, sperând să mă liniștească. Mintea mea are nevoie de familiar ca să se poată ancora în realitatea care o sperie. Spre norocul meu, îmi și răspund prompt, ceea ce îmi face bine: „N-are de ce să-ți fie teamă, sunt doar oameni civilizați care arată dubios” (C.G.). Realitatea începe să fie digerabilă. Sau măcar „băubilă”, căci nu pot să mănânc nimic din cauza emoțiilor.

La o masă, două cupluri metalliste. Întreb domnul cu tricou fioros când ar fi bine să plec spre stadion ca să pot intra în liniște. Îmi răspunde blând că mai am o grămadă de timp, soția lui e fan, iar el o însoțește, mai era o oră până să se deschidă porție (la 15), deci poate pe la un 17.

 Duminică ora 14 

         Mă hotărăsc să o iau spre Poarta 7, ultima, pe unde era accesul spre locul meu. Trebuia să dau roată stadionului, trecând prin tot centrul și cozile de la celelalte 6 porți. La fiecare poartă mai era o coadă uriașă la magazinele ambulante de suveniruri ale trupei. Străbat cu greu aglomerațiile de la fiecare pub unde oamenii se răcoreau cu beri la pahar, fumau diverse și se bucurau zgomotos de revederi și amintiri comune.

Veste negre, ținte, petice, imagini cu cranii, sânge, maxilare, orbite, explozii, lanțuri, unghii negre, fuste scurte, burți, ciorapi de plasă, bocanci, piercinguri, rimel negru abundent, pelerine, pălării de cowboy, trabucuri, pantaloni cargo, cranii, cranii, cranii, cranii.....

Mintea mea înregistrează imaginile și pare că tace definitiv. Am trecut dincolo de groază. Asta o fi Nirvana? (Nu, e Metallica, ar spune fiu-meu.)

Duminică ora 16

    Ajung la Poarta 7. Observ cu bucurie că nu e nici o coloană, în afară de aceea de la magazinul ambulant, de vreun kilometru și ceva. Găsesc imediat un grup de stewarzi îmbrăcați în alb și merg țintă la ei. Două femei și un bărbat, pe la vreo 60 de ani. Le spun că am nevoie de ajutor, am bilet și sunt înspăimântată. Grațios, una din ele mă preia și mă întreabă cum mă simt, să-i povestesc ce probleme am. Mai întâi disperată să nu-i pierd atenția, apoi mai calm, pe măsură ce văd că mă ascultă, îi spun că mi-e frică de atâția oameni îmbrăcați în negru, că nu am mai fost niciodată la un concert Metallica și că nu sunt de acolo, am ajuns doar ca să văd dacă am curaj să particip la așa ceva.

Îmi arată că o să intru pe culoarul din fața ei, mă va duce la lift, nu trebuie să merg la poarta principală și mă întreabă dacă vreau să intru mai devreme ca să mă obișnuiesc cu stadionul. Îmi spune în ce constă controlul genții și că e bine să am sticla goală, că va fi apă înăuntru gratis. Apoi mă sfătuiește cum să plec după concert, să mai stau jumătate de oră până coboară oamenii din tribune, ca să ies netulburată. O întreb când e cel mai bine să intru ca să nu fie nici prea devreme, nici prea aglomerat. Îmi răspunde că există de fiecare dată un punct de maxim al aglomerației, dar niciodată nu e același, la fiecare mulțime e un moment diferit, pe care nu-l poți anticipa.

Îi mulțumesc, mă așez pe bancă lângă un domn cu baston și însoțitor și mă pun pe un plâns cu clăbuci. Domnul îmi spune să plâng liniștită, e ok my love; îi răspund că e doar o reacție firească de panică și că-mi trece, în timp ce-mi șterg mucii și mă zgâlțâi de plâns. După ce-am jelit vreun sfert de oră ca după zilele tinereții, se termină și lacrimile – știu că o criză de plâns/ isterie nu poate dura mai mult de 15 minute, că nimeni nu are atâta suflu pentru o emoție așa intensă.

Privesc șirurile de oameni care încep să se adune la porți, cu o oră înainte de începerea concertului. În apropierea stewarzilor în alb, oameni de toate vârstele în scaune rulante, unii slabi, alții extrem de grași, unii doar cu bastoane și însoțitori, alții cu cârje sau cu proteze de membre, majoritatea cu tricouri metalliste. Pare că sunt la locul potrivit.

 Duminică ora 17 

    Îmi golesc sticla de apă în râu și pornesc spre însoțitoarea mea, ca spre eșafod, spunându-i că m-am hotărât să intru. Mă agăț cu putere de brațul ei, mergem împreună la scannerul de bilet și așteaptă până reușesc să-l așez cum trebuie. Ne întâlnim cu alți doi stewarzi care îmi controlează geanta, iar unul îmi dă o pereche de dopuri de urechi din spumă gri. Sunt atât de fericită că am intrat, că îi rog să ne facă o poză împreună, iar ei, ca o familie de bunici, mândri de nepoțică, se execută. Apoi, tot ea mă însoțește pe scările rulante până la ultimul etaj, unde mă lasă în grija unui alt steward care se uită la biletul meu și mă îndrumă spre poarta 23, la locul meu. Îi spun că sunt ok și că vreau să mă obișnuiesc puțin cu atmosfera.

Deja mișună colegii mei de spectacol pe culoarul circular de la etajul trei al arenei. Mulți se așază la cozi la bere, hamburgeri, hot-dogi sau plăcinte – cele trei sortimente de mâncare afișate și pe site. Tricourile la fel de 40 de lire bucata ca și afară.

Nu par foarte mulți, sunt aproape dublați de polițiști, stewarzi de diferite culori și atribuții, ceea ce îmi sporește sentimentul de siguranță. Studiez sistemul de numerotare, observ unde sunt toaletele – foarte multe, tipurile de mâncăruri și am curaj chiar să mă uit pe geamurile stadionului la cozile de la intrări.

La un moment dat, semn că încep să mă relaxez, simt că mi se face puțină foame așa că merg să-mi iau un hot-dog. Nu nimeresc să spun ce vreau și când primesc o chiflă rotundă și neagră, ca să nu-l supăr pe vânzător, sunt cât pe ce să o accept. Îmi amintesc însă că sunt o „specială” neurodivergentă cu drepturi depline și refuz „forma aia”,  explicându-i că vreau ceva lunguieț. Se prinde amuzat că e vorba de cârnat în pâine și eu mă bucur că am în fine un hot-dog peste care merg să-mi pun muștar și ketchup - ca la Ikea! – spune mintea mea disperată să găsească lucruri familiare. Sunt atât de mândră de mine că pot mânca la fel cum fac toți oamenii din jurul meu!

Îmi amintesc de unul dintre copiii de la școală căruia îi era frică – în clasa a 10-a - să intre singur într-o cafenea să-și comande o cafea. Am petrecut câteva ședințe împreună anticipând ce i se poate întâmpla, până a venit într-o zi victorios să-mi spună că a făcut-o, deși s-a simțit extrem de ciudat. Așa și eu.

 Duminică ora 18

Merg să testez și toaletele. În timp ce eram înăuntru, încep să tremure pereții și se declanșează un huruit ca de avion. Sistemul meu de alertă o ia razna, ies urgent pe hol și mă reped în primul steward: „așa o să fie la Metallica??” „Mai rău!” - îmi răspunde. Îmi îndes dopurile în urechi și mă lipesc de perete. Era trupa care cânta de la ora 18. 

Trebuie să văd cum e, ca să mă obișnuiesc, îmi spune mintea relaxat-budistă și intru în primul sector pe care îl nimeresc. Stewarzii purtau deja căști antifonice portocalii, le arăt biletul și îmi spun că locul meu nu e acolo. Le explic nonșalant că vreau doar să mă obișnuiesc cu zgomotul și mă lasă. Încă nu se adunase lumea, tribunele erau aproape goale.

Trupa cânta extrem de violent. Nu atât tare mi s-a părut cât agresiv, nu știu să explic cum. La un moment dat n-am mai rezistat, mă durea fizic zgomotul. Am ieșit năucită și i-am cerut primului steward să mă ducă la camera de liniște. M-a pasat la alți câțiva până unul din ei, văzând că nu pricep unde trebuie să merg, mi-a arătat pe degete, în limbajul semnelor, etajul și numărul camerei și m-a însoțit la scările rulante. Am coborât până am dat peste unul dintre cei care mă întâmpinase la sosire, eu știam doar să repet quiet room, quiet room.

Am văzut că fusesem lăsată să trec fără alte controale și am intrat în fine într-un spațiu în care nu exista nici o vibrație. Podeaua era fermă, pereții opaci, nu se auzea nimic din toată huruiala din sală. Geamurile dădeau spre râul Taff. La o masă lungă stăteau câțiva polițiști. De mine s-a apropiat o femeie mică, părea indiancă și m-a întrebat zâmbind dacă vreau să stau în liniște sau să vorbesc. Un altul a venit și mi-a întins două perechi de dopuri antifonice, unele cu șnur albastru și celelalte portocalii, din spumă. Mi-a oferit o cafea dar am refuzat, m-ar fi agitat și mai tare. Respiram profund, încercând să-mi număr respirațiile și să mă ancorez cu picioarele pe podea.

După un timp, a venit din nou femeia, ca și cum tocmai trecea pe acolo. Și am început să vorbim. Mă spovedeam ca la preot: că sunt pentru prima dată acolo, nu sunt fan Metallica dar sunt psiholog și am trăsături din spectrul autist și am vrut să văd ce mi se poate întâmpla - pentru clienții mei, nu de alta. Apoi m-a întrebat dacă stau departe de stadion, cât de bine cunosc orașul și cum lucrez cu clienții mei – aici m-am lăudat pentru că mă simțeam cumva de-a casei și i-am zis că lucrez și remote cu clienții. I-am spus că la noi la spectacolele mari nu se vinde alcool nici la magazinele din jurul stadionului (nu știu cum e înăuntru, că n-am fost!) și mă mira cât de multă bere se bea la ei – mi-a răspuns că asta ține de cultura orașului, la ei se bea mult, dar berea e foarte slabă. Mă temeam că oamenii vor deveni agresivi de la alcool, dar mi-a explicat că paza e numeroasă și foarte atentă, plus câteva sute de stewarzi antrenați pentru diferite segmente din eveniment. Erau 75.000 de spectatori – toate biletele fuseseră vândute și s-a mirat cât de puțin am plătit cu o seară înainte. 

Am văzut că aveau o masă cu multe tipuri de cabluri pentru telefoane și am mers până acolo să-mi mai încarc puțin bateria. La un moment dat au apărut mai întâi o femeie care mi se părea homeless și m-am mirat că a avut bani să-și ia bilet la concert, după care un bărbat la fel ca ea, n-am înțeles ce era cu ei, nimeni nu părea să le dea atenție, dar am preferat să plec de acolo.

Indianca îmi explicase programul, începuse deja a doua trupă și vroiam să merg să mă obișnuiesc și cu asta. M-a văzut că mă pregăteam să plec și m-a întrebat dacă vreau să vină cu mine. I-am zis că nu e nevoie, dar ea m-a însoțit pe scările rulante, la sectorul meu, după care m-a urmărit din priviri până am ajuns sus, „aproape de cer” – al cincilea rând de la acoperiș în jos.

Drumul de la ultima intrare până la locul meu mi s-a părut un fel de Golgotă. N-aveam curaj să mă uit în jos, scările erau abrupte, mă țineam bine de bara din mijloc, care s-a terminat la un moment dat. Ca să nu mai stea după mine indianca, m-am așezat undeva sus, dar știam că nu era locul meu. Aveam deja dopurile albastre bine îndesate în urechi, Godjila se agita pe scenă, părea ceva mai puțin violentă decât trupa de dinainte, sau poate mă obișnuisem eu cu zgomotul.

 Duminică ora 19.45

A terminat și trupa a doua, iar lumea umpluse tribunele. Nu mai exista aproape nici un loc gol. Oamenii continuau să intre cu paharele pline și cu mâncare. Trebuia să-mi găsesc locul. Am reușit să-l identific într-un final, dar, ca să nu mai ies pe la scări, să mă ia amețeala orientându-mă în spațiu, am sărit mai mult speriată decât curajoasă în mijlocul rândului. M-am ajutat de doi băieți, unul m-a împins de pe rândul pe care eram și altul m-a tras pe rândul de sus, mirați de mișcare. M-am trezit înghesuită între o domnișoară extrem de corpolentă de care era imposibil să nu mă lipesc și un tată cu fotosensibilitate – purta ochelari de soare în bezna din tribune. Își împărțea berile cu adolescentul său care știa tot playlistul. M-am simțit bine între ciudații mei vecini, fiecare cu provocările lui, mi-am spus. Eu doar purtam – vizibil - dopuri de urechi cu sfoară. Poate că și alții aveau, dar nu se vedeau.

O parte din mintea mea încetase să mai urle: ce caut eu aici??!!!

Eram deja acolo, bine proptită în scaun. Era pierdere de vreme să mă mai întreb asta, puțin probabil să mai pot ieși de acolo. Eram acomodată cu spațiul și mulțimea, drept care am îndrăznit chiar să-mi fac un selfie. Văzându-mă, o domnișoară din spate s-a oferit să-mi facă poză. M-am ridicat cu mândrie în picioare, cu spatele la tot stadionul, emoționată să nu cad. Sunt și oameni drăguți printre metalliști!

Ok. Sunt aici, îmi spuneam, ce fac? Mă bucur de moment. Dar nu știu cum, pentru că mi se făcea un gol în stomac doar dând roată cu privirea peste tot stadionul plin de oameni. Pe cei de pe scenă îi vedeam ca pe niște furnicuțe și mă simțeam ca într-un mușuroi sub lupă. Corpul îmi trimitea semnale alarmante pe care mă străduiam să le ignor: o să te răstorni, traducea mintea panicată. Bullshit, venea un răspuns antrenat, ești lipită de tipa de alături, nu vezi că nu pică nimeni?? Și tot așa. Animalul speriat din mine voia pe pământ, în codru, creierul evoluat zicea hai că nu e motiv de panică, sunt 75.000 de bipezi alături de tine, n-o să mori chiar acum.

Workshop de cognitiv comportamentală era în capul meu, lucru cu părțile aflate în conflict, meditație budistă pe viu!

 Duminică ora 20.15

S-au aprins cele opt ecrane-boxe gigantice din mijlocul arenei și a început muzica. Față de gălăgia din capul meu, ce se întâmpla pe scenă era susur. Mi-am scos puțin dopul din urechea dreaptă, ca să ascult diferența. Nu mai percepeam sunetele, era ceva dureros pentru corpul meu. L-am pus la loc. Mă uitam la cei din preajma mea. Oare și ei aveau dopuri sau stăteau cu urechile „goale”? Cum auzeau? Am observat că dacă deschid gura, sunetul se formează în cerul gurii, în interiorul capului. Apărea o altă senzație, mult mai bogată, deși deloc melodioasă. Poate că ăsta e sunetul de... metale.

Eram incapabilă să „mă las purtată” de moment. Treceam totul prin filtrul cognitiv, observam, înregistram, comparam. Ce-i face pe oamenii aceștia să se lase purtați? Care e registrul pe care ei îi au și eu nu? De unde vine capacitatea lor de a se scufunda în experiența asta? Îmi doream din tot sufletul să mă contopesc în poveste. Totuși, faptul că stăteam în acel loc mi s-a părut imens pentru cât de puține credeam că am în comun cu evenimentul.

Ca să mă simt mai implicată, am început să filmez. Am văzut că asta făcea și vecinul din dreapta, care își mai scotea uneori ochelarii de soare și îi punea repede la loc – fotosenzitivitate, îmi spuneam cu solidaritate. Erau momente în care tot stadionul cânta cuvintele pe care le pricepeam cât de cât. Mă treceau fiorii simțindu-le energia din voci.

Faptul că nu știam piesele era una din piedicile ca să mă bucur de concert, îmi spuneam. De ce n-au pus în programa de liceu versurile de la Metallica? Cu ele se pare că rezonează milioane de oameni de pe planetă. Un fel de Nichita Stănescu – doar că vorbind mai explicit despre demoni și moarte.

 Cyanide

Începe melodia și pe ledurile fiecărei boxe imense apare câte un sicriu cu capac transparent, înăuntrul căruia este câte un om care se zbate să iasă. WOW!

Ce tare! Deci e despre moarte! Asta știu, una din primele meditații din budism este Meditația asupra morții, în care vizualizezi concret traseul dintre lumi. Deja mă simt mai bine. Nu pricep prea bine versurile, dar animația mă cucerește. În Occident oamenii nu discută lejer despre moarte, e un tabu. În Orient, în budism îndeosebi, asta e una din temele principale de reflecție, care te îndeamnă să-ți vezi efemeritatea, să te bucuri de viață și să-ți îmblânzești ego-ul anxios. Ceea ce mă strădui și eu acum.

Versurile – despre sinucidere, că suntem deja morți și să vină moartea să ne ia mai repede. Interesant, mă gândesc, care o fi filosofia din spate?

Știam că un lucru important care îmi lipsea ca să mă relaxez era familiaritatea. Cu trupa, cu istoria ei, cu genul muzical, cu cântecele și cu mesajele ei. Dar budista autistă din mine era deja familiară cu reflecția asupra morții! Touché!

 Duminică ora 21

Solistul le mulțumește spectatorilor că au venit, că au făcut efortul să-i susțină și că dorește să-i răsplătească pentru asta, dând tot ce au mai bun în ei. Mi s-a părut un gest extrem de elegant, pentru care l-am admirat. Apoi, după alte câteva melodii declară că se simte cel mai fericit om de pe planetă pentru că face ce-i place.

Departe de mine gândul să-l văd ca pe un călugăr budist care-i pregătește pe oameni pentru iluminare. Dar să construiești un demers urlând coerent despre moarte, frici, coșmaruri, spectre, demoni, sinucidere și crime și să te și asculte milioane de oameni de pe planetă nu e de ignorat. Una din melodiile la care tot stadionul a vuit a fost Delilah a lui Tom Jones (din Wales) în care soțul își ucide nevasta din gelozie. Apoi, solistul le reamintește cântecul de pe primul lor album: Kill them all! Și comentează că era un titlu cam adolescentin - între timp s-au mai maturizat.

Dacă Jung ar fi compus hituri, ar fi semănat cu ale lor, gândesc eu acum. Ca să nu mai spun că Jung, cu inconștientul lui colectiv, s-a inspirat și din cultura budistă tibetană. Am participat în câteva mănăstiri din Dharamshala la ritualuri în care sunetele instrumentelor și incantațiile îți înghețau șira spinării și te purtau în stări greu de descris. Ce inconștient, ce metale, ce răscolire: față de budiști, metalliștii păreau niște manieriști pedanți! 

Mă întrebam totuși: ce faci după ce scoți la suprafață, pe muzică, cele mai negre scenarii ale psihicului uman? Care e scopul? Sunt plăsmuiri ale minții pe care nu oricine le poate suporta fără să se contamineze. Sunt răni nevindecate, suferință, demoni. Și atât? E drept că dărâmă munți de ipocrizie și frici, dar asta nu înseamnă că dacă le digeri sau le urli pe stadion dând din cap te și vindeci. Cum la fel de greu de digerat sunt și scenariile fericirii din filmele lui Disney. Doar că sunt ambalate în roz, nu în negru. Uneori chiar grețos de dulci. Și nu, nici după filmele lor, oamenii nu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, vindecați de moarte. Mi-am amintit de o altă meditație puternică din budism: cea în care îți privești monstrul. Nu faci nimic, nu te ferești, nu fugi, nu-l îmblânzești. Stai până ceva se schimbă. Bine de știut.

 Duminică ora 22

După cele 16 piese publicul este în extaz și cere bis. Domnii rămân neclintiți pe poziții, se prezintă, mulțumesc frumos și pleacă. Monștrii intră la loc în cutie.

Îmi amintesc ce mă învățaseră stewarzii - să rămân la locul meu până se golesc tribunele. 

Tone de gunoaie apar pe scenă și în toată arena. Vin tehnicienii, cărătorii, măturătorii, pe diferite culori, fiecare își face treaba, de sus apar alții care culeg lucrurile uitate și resturile de pahare și pungi. Respir ușurată. S-a terminat, arena e la locul ei, ușile încep să se închidă. Afară, doar câțiva oameni mai merg pașnic spre ieșire. Polițiștii îi îndeamnă să plece pe unii care se așezaseră pe jos și mai voiau să povestească. Fiecare steward pe lângă care trec îmi spune „la revedere”.

O seară liniștită de vară. În drumul spre casă, dacă mai întâlnesc doi – trei oameni în tricou cu Metallica. Înăuntrul meu o e zumzăială care știu că nu va înceta prea curând.

 Duminică ora 24

James era în camera lui, nu m-am întâlnit cu el. Era prea târziu să-i mai scriu cuiva din Ro,

acolo fiind cu două ore mai târziu. Mă apuc să caut pe net date și aflu o grămadă de lucruri din istoria trupei. Într-adevăr, traume - l-au văzut pe unul din colegii pe care îl iubeau foarte tare murind, strivit de camionul care se răsturnase peste el. Furia din muzica lor explodează, succesul le mărește ego-ul pe care nu știu să-l stăpânească. La un moment dat trupa angajează un psiholog care îi ajută să se înțeleagă pe ei înșiși, renunță la droguri și alcool, se apucă să construiască. Acum au o fundație caritabilă prin care educă și hrănesc tineri defavorizați.

Totuși, de ce trebuie să urli despre demoni și moarte în halul ăsta? Poți să vorbești și încet și calm. Te ia oricum.

Îmi doresc din tot sufletul să dau un sens experienței prin care tocmai am trecut.

M-au impresionat dimensiunea evenimentului, organizarea, proiecțiile, energia cântăreților, impactul pe care îl au asupra publicului care îi adoră și care se regăsește în versurile lor. Cu siguranță nu sunt toți cititori de Jung și nici măcar psihiatri sau psihologi, nu mai zic budiști, dar rezonează la o forță vie pe care domnii de la Metallica reușesc să o dirijeze artistic. Pare că pot să călărească un dragon de foc. Îmi pare bine că am participat, chiar dacă am fost înspăimântată. Știu că sensul mi se va dezvălui treptat, pe măsură ce trece timpul.

Mă bag în pat și ca să pot adormi mă folosesc de self-talk-ul care mă calmează: „te-ai descurcat bine azi, ai fost foarte curajoasă, bravo, uite ce vitează ești!”

 Reflecții

Dacă nu exista tot sistemul de susținere din jurul evenimentului, nu aș fi putut să stau până la capăt, nu aș fi aflat niciodată mesajul trupei și nu aș fi putut să găsesc nici un sens în toată adunarea aceea imensă de oameni „fioroși”, cu tatuaje și îmbrăcați în negru. Nu aș fi înțeles ce îi determină să se delecteze cu bucăți din viața revelată prin prezența acelei trupe.

E adevărat că o parte din efort a venit și de la mine, pentru că m-am obligat să stau acolo, dincolo de curiozitatea mea naturală. Cu toate sensibilitățile mele neurodivergente, antrenamentul meditațiilor mi-a dat flexibilitatea să-mi spun: o să treacă, nu crede balivernele minții tale, schimbă perspectiva, nu mori acum. Mi-am găsit familiaritatea în temele budiste despre demoni și moarte și am găsit sens în universalitatea fricilor din inconștientul nostru, al tuturor. Și parcă mi s-a transmis și mie ceva din tenacitatea membrilor trupei.

Îmi doresc ca și alții ca mine, care nu rezonează cu astfel de mesaje, să poată să aibă șansa să o facă - dacă vreo dizabilitate neurodiversă i-ar putea împiedica. Poate că tocmai lejerul meu autism, pentru care mi-am găsit acomodarea în sistemul de suport, e cel care mă face să găsesc mai departe o motivație fundamentală în evenimentul care m-a impresionat.

Parcursul trupei e evident unul de creștere - au depășit etape dificile rămânând împreună și reconfigurându-se. Modul în care exprimă ceea ce sunt este unul puternic și cu impact asupra oamenilor de un anumit fel. Chiar dacă nu oricine rezonează cu ei, e imposibil să nu simți forța pe care o degajă performanța lor. Nu doar versurile sunt cele care te zguduie, ci și muzica și spectacolul în întregul lui.

Îmi amintesc cele câteva spectacole grandioase de-ale lui Ceaușescu la care am participat în tinerețe. Stăteam, alături de alte mii de oameni, în picioare, ore în șir să repetăm un moment pentru un singur om, credeam noi. Din altă perspectivă, mențineam un sistem de ipocrizie la care fiecare dintre noi contribuia cu lașitate. Nimeni nu avea curaj să urle: Împăratul e gol! Dacă vorbeai, puteai să ajungi la pușcărie – în cel mai bun caz. Și-atunci tăceai sau (te) mințeai.

Cu ce e mai puțin demonic un dictator decât gândul care te face să i te supui ca să profiți de pe urma lui?

Pe stadion, mii de fani urlau despre moartea care îi înfricoșa, absurditatea războiului, mânie, violență, demoni, adrenalină, lipsă de libertate și orice ar putea contrazice așa-zisa „psihologie pozitivă”. Dezlănțuiți, dar organizați. Nu știu dacă susțineau „partea demonului”, dar cu siguranță nu se făceau că nu o văd. Chiar și faptul că trupa a promovat donarea de sânge pentru spitale arată că se pot uita la sânge fără să leșine.

Merită să te uiți la plăsmuirile catastrofale ale minții, dacă asta îți dă forța să construiești ceva bun pentru ceilalți. În sensul ăsta mânia e o forță pozitivă.

Și între noi, „ciudații” fie vorba: cu aceeași cantitate de energie poți să trimiți o rachetă în spațiu dar și să explodezi Pământul. Alegerea e a fiecăruia.

 © Irina de Hillerin 2026.