Bibicu

aveam odata un catel: Bibicu. Ne intelegeam perfect, cand avea chef pleca la plimbare, dupa ce lipsea 2 - 3 zile stia ca urmeaza sa-i dau cu spray de capuse, intelegea procedura si rezista stoic... pana ce am plecat intr-o tabara si bunica mea l-a dat, toata familia sustinand ca a disparut. Am suferit groaznic o data pentru ca imi lipsea cainele si-apoi pentru ca aveam sentimentul oribil ca sunt mintita si nu pricepeam de ce (regula era: spune adevarul si nu ti se va intampla nimic).
Zilele trecute familia imi reprosa ca sunt singura persoana din casa care arunca lucrurile altora fara sa-mi pese daca lor le sunt sau nu de folos: pur si simplu mi se par multe si inutile. Ba chiar mama zicea ca i se pare ca e un gest de dominare.. Lectia cu Bibicu m-a invatat ca nu conteaza ce simte alticeva, daca tie nu-ti foloseste (un caine, de pilda) poti sa-l dai - suferinta trece. Apoi, e profitabil sa minti: iti demonstrezi superioritatea si ii impui celuilalt vointa ta.

De cand mi-a picat fisa asta imi spun: e ultima data cand mai arunc ceva fara sa-l intreb pe posesor...si e ca un viciu: vreau sa ma mai razbun putin...

Oricum, n-am mai fost niciodata capabila sa ma atasez de vreun animal (mi-a fost frica) desi in anul urmator am avut parte de un porumbel care isi facuse cuibul la mine pe soba: am convietuit pana si-a gasit o prietena pe masura lui. Si nici de dragul oamenilor nu pot spune ca mor..