După ploaie, pungile pline de gunoaie, rezemate de stâlpi,
își revărsau preaplinul pe borduri, zemuind discret în șanțul străzii.
O frază
elegantă, cu o caligrafie impecabilă, aștepta lipită de zidul dinspre nord al
casei, acolo unde iedera de-abia se-agățase de streașină.
Trecătorii, zăbovind
printre bălți, îi admirau silueta, grația cu care erau legate literele,
diacriticele discrete dar proeminente - și, cu un freamăt ușor, punctele de
suspensie.
”Cehov”, își făceau cu ochiul cunoscătorii. ”Nooo, fugi domnule! E
contemporană, nu te pricepi”. Cerneala roșie, îngroșată pe alocuri, trezea
amintiri: ”era atunci, cu...”, ”am mai văzut-o când ...” Cele trei puncte, lăbărțate de ploaie, se decolorau treptat. ”N-o mai duce mult. La următoarea ...” etc.
