Toată viaţa, în fine, de
foarte mulţi ani, sau, cel puţin, de când îşi amintea ea, visase să scrie o carte. De obicei se imagina privind-o expusă în nenumărate exemplare
în vitrina unei librării din Centru. Ea stătea undeva în interior,
dând autografe unui lung şir de admiratori. Ştia că mesajul său va atinge
profund întreaga omenire care, citindu-i cartea, se va schimba spectaculos şi-apoi planeta se va transforma.
Fireşte, omenirea care
ştia să citească - la vârsta la care începuse ea să aibă această reverie nu-şi
imagina că pot exista oameni care nu ştiu să citească sau pe care nu i-ar
interesa ce avea ea de spus. Şi nici nu se gândise în ce să se transforme oamenii sau planeta. Ştia doar că are un
mesaj foarte important pentru toată lumea – chiar dacă lumea ei cunoscută pe
atunci nu depăşea 50 de persoane cu tot cu rude și vecini. Iar la vremea aceea, telefoanele mobile sau internetul erau vise. Din cele două ore zilnice de
program TV rămăsese cu părerea că un singur om, prin cuvintele sale, poate să
mişte mase mari de oameni care se duc imediat să creeze o altă lume:
Societatea socialistă, multilateral dezvoltată… Deci, se putea!
Nu fusese însă niciodată
destul de pregătită să scrie acea carte. “Nu chiar acum” – îşi spunea –
“imediat după ce…” . “Am să mă aşez să scriu imediat după ce mă spăl pe dinţi”.
“După ce fac ordine în cameră.” “După ce duc toate lucrurile care nu-mi mai
folosesc la gunoi.” “După ce-mi termin licenţa.” “După ce mă mărit.” “După ce
divorţez.” “După ce ies din spital.” “După ce mă întorc de la mare” – sau de
la munte. “După ce-mi dau demisia.” “Diseară, după ce vin de la birou si se
culcă toată lumea.” “După ce ies la pensie.”
Îi veneau idei
fantastice, unice, pe care şi le “lipea” pe ecranul minţii câteva secunde,
hotărâtă să le pună pe hârtie în următoarele 5 minute maximum, după ce s-ar fi
schimbat de pijama. Între timp începea să fiarbă apa de ceai, pâinea rămăsese
de aseară pe masă şi trebuia pusă la loc, ceasul arăta o oră îngrijorătoare,
ceilalţi locatari ai casei, proaspăt treziţi, aveau urgenţe, nevoi, întrebări.
Şi “imediat după ce” rămânea suspendat ca o şosetă desperecheată pe sfoara de
uscat rufele.
Era convinsă că are
talent şi orice s-ar fi apucat să scrie i-ar fi ieşit perfect: citise enorm
între timp. Era, oricum mai simplu cu cititul decât cu scrisul. Şi cum ai putea
să scrii ceva dacă nu-ţi cunoşti concurenţa?? Avea preferinţe clare şi
puternice. Nu-i displăcea din principiu nimic – încerca, şi dacă după primele
pagini autorul nu o impresiona, nu mai continua lectura. Erau, oricum, atâţia
scriitori încât nu merita să o chinuie lectura unuia – putea să treacă la
următorul. Iar pe cei care-i plăceau, îi devora în întregime: cronologic, cu
fişe de lectură, biografie şi note personale în jurnal. După aceea îi uita
definitiv în bibliotecă. Învăţase să citească şi din obligaţie – asta exersase
în timpul facultăţii – dar chiar şi-n acele cărţi de gramatică, istoria
literaturii, semiotică, pragmatică… găsise lucruri interesante. Devenise pricepută
la rezumate, referate, lucrări ştiintifice sau de popularizare – tot un fel de
scris, îşi spunea ea, dar nu chiar.
Visa în continuare să scrie o carte. Care să nu schimbe
chiar toată omenirea. Voia doar să-şi
exprime cumva toate ideile, trăirile, visele care o însoţeau permanent în timp
ce făcea altceva decât să le pună pe hârtie. Toate cuvintele pe care le-ar fi
spus celorlalţi dacă n-ar fi învăţat în timp că nu se cuvine să spui tot ce-ţi
trece prin cap. Deşi tocmai acele lucruri ar fi fost foarte interesante din
punctul ei de vedere.
Poate era o rămăşiţă de
autocenzură din vremea propagandei ceauşiste – îşi zicea ea. “N-ai voie să spui
ce gândeşti ci doar ce trebuie să audă Partidul” – cu asta rămăsese din acele
vremuri, “de dinainte”. În casă, auzise de multe ori şoapte despre arestări,
Occident, Europa Liberă, Dumnezeu, plecări peste graniţă iar odată decoperise
într-un dulap, de obicei încuiat, sub un maldăr de reviste cu femei goale, o
icoană groasă, cu stică, din argint. S-a
mirat dar n-a spus nimănui. După ‘89 s-a dus direct la acel dulap, a scos
icoana, a reparat-o şi a pus-o pe un perete. Atunci a aflat că fusese adusă de
străbunica, din Rusia, “la refugiu”.
Încercase de câteva ori,
în copilărie, să le spună prietenilor ei cum vede lumea, iar răspunsul
primit a făcut-o de-atunci să-şi aleagă cu foarte mare grijă şi povestirile şi
prietenii. Cu adulţii fusese mai greu: pe ei nu avea cum să-i mai aleagă.
În cele din urmă, ca să
nu se mai complice cu oamenii, a început să scrie într-un caiet tot ce-i trecea
prin minte. Era mai comod şi nu supăra pe nimeni.
Poate că într-adevăr
nimerise într-un loc ciudat – se gândea adesea. Nimeni nu auzea ce spune
celălalt. Adulţii din copilăria ei aveau obiceiul să-i pună în cap ideile lor
şi să se poarte conform cu ele, forţând-o să execute tot felul de lucruri
ciudate: să se spele pe cap, să mănânce tot timpul, să stea încălţată, să nu
fluiere, să nu iasă seara pe stradă, să nu pună întrebări prea multe, să nu
vorbească neîntrebată, să nu, să nu, să nu….
Jocul de-a “Ştiu ce e în
mintea ta” continuase apoi cu vecinii, profesorii, colegii sau prietenii
prietenilor. A observat că era jocul preferat al majorităţii celor din jurul
ei. Nimeni nu punea întrebări nimănui pentru că toţi ştiau deja ce e în mintea
celorlalţi. Ce lume plicticoasă, ar fi vrut ea să le strige, dar ştia că nu o
vor auzi. Dacă nu se auzeau între ei, oare la ce le mai folosea muzica?
Se străduia din răsputeri să spună ce trebuie dar fie tonul era nepotrivit, fie cuvintele erau puse “de-a-ndăratelea”
şi nu se înţelegea nimic, ori pur şi simplu îi ieşeau pe gură aşa cum voiau
ele, ba prea tare, ba prea încet, şoptit sau răstit, cuvinte inventate sau
“găsite în cutia de tablă cu nasturi a strabunicii” – aceea care nu ştia decât
ruseşte, refugiată la “Marea Revoluţie Rusă din Octombrie, care a avut loc în
noiembrie”.
Fie învăţa să vorbească aşa cum se cuvine, fie tăcea. Ca
adult, găsise o cale de mijloc mai potrivită: să pună întrebări. Tot un fel de
vorbit, îşi spunea, mai ales că unii plăteau chiar foarte bine pentru întrebări
la care nu se gândiseră niciodată. Tot ce avea de făcut era să-i asculte. “Ce
singuri sunt oamenii”, se gândea. “Au atât de puţină imaginaţie şi se
încăpăţânează să creadă o viaţă întreagă în nişte umbre”.
Umbrele în care credea ea
nu erau cu nimic mai prejos decât ale celorlalţi aşa că, într-o bună zi, a
rămas îmbrăcată în pijama, a lăsat apa de ceai să se evapore pe aragaz, pe
locatarii casei să aibă nevoi, iar ea s-a aşezat la birou şi a început să-şi scrie
cartea. Cred că mai scrie şi acum deşi cartea ei cu siguranţă nu va schimba
mase mari de oameni şi nici nu va transforma planeta. Sunt doar umbre. Şosete
desperecheate pe sfora de uscat rufe.
