...., mi-a zis.
Melancolia i se
răsucea în jurul gâtului, ca un fular subţire, de ceaţă.
- Să mă ierţi, te rog, pentru neiertările
mele. Credeam că uit şi iert, dar frigul m-a luat pe nepregătite şi sufletul mi
s-a-nţepenit în obiceiurile de astă-vară. Atunci, toate tristeţile se evaporau
o dată cu roua dimineţii.
Ieri, însă, le-am găsit lipite de geam, acolo unde le
lăsasem de cu seară. Îngheţaseră. Şi-atunci, mi-am dat seama că nu pot să iert.
Şi nici să uit. În zona Antarcticii mele, sloiurile de gheaţă rămân veşnic.
