Village
des pruniers a fost pentru mine o săptămână în care am trăit pe o altă planetă.
M-am dus de bună-voie, din curiozitate. Tot ce știam era că acolo fusese un om
de la care am început să învăț să-mi îmblânzesc furia și a cărui prezență „am ratat-o”
doar cu câțiva ani. A murit în 22 ianuarie 2022, în Vietnam. În rest, am
parcurs fiecare moment cu o uimire deplină, lăsând ca totul să fie proaspăt și
neașteptat, în același timp blând și calm, fără „colțuri”, fără sforțări și
fără „așa trebuie”. Am acceptat din start să primesc noutatea așa cum e.
După
ce te obișnuiești cu podgoriile nesfârșite din Bordeaux, dincolo de castelul
Duras, într-o vale, apar niște ferme de legume, apoi corturi și câteva case din
piatră albă. De la gara din Saint Foy la Grande, am plecat mai mulți colegi de tabără într-o mașină
închiriată.
Ne-am lăsat rucsacii lângă ușa deschisă pe care scria „recepție”, iar o
călugăriță care trecea pe acolo, rasă în cap și îmbrăcată toată în maro, ne-a îndemnat zâmbind să
explorăm locurile și apoi să revenim la masă, la ora 12.
Era o liniște și o „pășnicie” care pluteau în aer. Primul
loc care mi-a tăiat răsuflarea a fost „ferma de nuferi” de lângă plantațiile de
pruni. Mlaștina în care creșteau era destul de uscată, după seceta din ultimele
săptămâni. (Călugărițele ne scriau pe tabla din sala de mese, în fiecare zi,
distanța la care eram de incendii și datele de la primărie pe care le primeau.)
Nu mai văzusem până atunci atâția nuferi înfloriți, crescând ca într-o grădină.
Știam doar soiurile de pe lacurile de la noi...
Apoi am dat peste un pâlc de bambuși.
O pădurice rotundă, densă, în mijloc cu un spațiu gol, suficient de larg cât să
cuprindă înăuntru un cerc de 20 de scaune. Aveam să înțeleg mai târziu de ce. Peste
tot vedeam caise, mure, prune, mere, smochine care așteptau să se coacă.
Lumea
sosea încet-încet. Familii cu copii care își duceau bagajele fie cu cărucioare fie cu roaba, femei tinere sau mai în vârstă cu valize sau rucsaci. Am mers la masă și am observat că toți se serveau din
mâncărurile exclusiv vegane în liniște, fără să discute prea mult. Nu existau
șervețele. Pe pereți erau scurte citate care te îndemnau să reflectezi la
mâncare, recunoștință, blândețe și voie-bună.
După ce mâncai, îți spălai bolul și tacâmurile în patru ligheane succesive: primul cu apă caldă cu săpun, al doilea pentru clătit, al treilea și al patrulea doar apă caldă pentru limpezire, după care le puneai în coșurile mari pentru dus la aparatul de sterilizat. Resturile treceau în gălețile pentru compost sau în cele de reciclare. La fel făceai și cu cana, pe care erai rugat să-ți pui un scoci cu numele tău, ca să nu fie de fiecare dată dusă la sterilizat. O spălai și o puneai într-un raft de unde o luai când aveai nevoie.
Am aflat că abia la ora 16 urma să fim repartizați
în camere și până atunci puteam să ne facem siesta într-una din marile încăperi răcoroase care erau, de fapt, temple. Nu exista aer condiționat, dar zidurile
din piatră groasă țineau căldura afară. Aveam saltele și perne de meditație, ne puteam întinde pe jos în voie.
Am explorat în continuare ceva ce părea să fi fost cândva o altă sală de meditație, străjuită de o statuie mare a lui Buddha. Erau tot
felul de obiecte confecționate de călugărițele rezidente: pietre cu citate, bucăți
de hârtie sau de pânză caligrafiate cu pensula, traiste, cărticele, tablouri,
flori de nufăr uscate, plante mici puse în apă ca să prindă rădăcini....
În
toate încăperile cu excepția sălii de mese erai rugat să-ți lași încălțămintea afară. La ora 16 a început înregistrarea participanților. Cătunul acesta (Hameau du Bas/ Lower Hammet) găzduia familii cu sau fără copii și femei singure. În sală erau vreo 10 mese la care călugărițele mai întâi căutau în laptop opțiunea ta pentru
cazare, apoi te întrebau, în engleză, ce
limbă preferi să vorbești și cu ce ai ajuns în sat - puteai veni cu mașina personală, rulota sau cu un taxi de la gară sau de la aeroport. Am primit un bilet și am
fost îndrumată către o altă masă, la care, după un scurt dialog, am ales „o
familie de Dharma” de limbă franceză, care avea ca sarcină să spele de trei ori pe zi oalele mari
de mâncare - o dată la două zile, în deplină conștiință – „Mindfulness practice”.
Locul nostru de întâlnire era sub smochinii din fața templului mare. Nu
știam prea bine ce înseamnă asta, dar urma să ne revedem cu toții la cină.
Îmi
alesesem în aprilie un pat într-o cameră de 8 persoane, cu baie comună, în
Dragonfly house.
Pe ușa camerei erau trecute numele tuturor locatarelor și patul
alocat. Al meu era unul din cele trei de la etaj. Pe un avizier din hol,
am văzut că mai aveam și sarcini pentru întreținerea locuinței noastre, în
dreptul cărora ne puteam înscrie voluntar.
În
sala de mese era scris deja programul pentru a doua zi. La ora 18 fără un sfert
am auzit clopotul și am văzut că lumea începe să se așeze în liniște la coadă
pentru cină.
Urma să mâncăm în „Familia noastră de Dharma”, numită „Le parfum de la fleur d'arequier”, așezați în cerc, sub smochini. Eram 26 de vorbitori de limbă franceză, îndrumați de o călugăriță principală și încă două mai tinere, care o acompaniau.
Aveam să aflu
din cartea autobiografică a surorii Chân Không, La force de l'amour, că numele nostru era de fapt un vers dintr-o poezie
de demult a lui Thich Nhat Hanh...
Am început cu un sunet de clopot, apoi cu câteva explicații despre ce înseamnă
practica mindfulness-ului în tradiția Zen a călugărului budist Thich Nhat Hanh, sau Thay - „Profesorul”. Urma să învățăm să practicăm, între altele, mersul în deplină conștiință, mâncatul în
deplină conștiință, meditația (de la ora 6 dimineața), relaxarea totală și Nobila Tăcere - care începea de la 21.30 până a doua zi după masa de dimineață. Și încă multe alte lucruri pe care aveam să le descoperim în următoarea săptămână.
Ne întâlneam în fiecare amiază și împărtășeam trăirile noastre legate de impactul practicilor învățate, dacă doream, puneam întrebări, cântam cântecele și aflam programul pentru ziua următoare. Mai puțin în ziua dedicată lenevirii - Lazy day - în care a trebuit doar să ne odihnim temeinic - și să fim conștienți de asta!
O
experiență neașteptată într-o lume de zgomote, în care sunetul clopotului
îți reamintește să te oprești din orice, să fii câteva clipe atent și conștient de propria inspirație și de expirație, să-ți aduni laolaltă corpul și mintea și să revii apoi la ceea ce faci mai calm și mai binevoitor: din interior spre exterior, în deplină conștiință.
© Irina de Hillerin
2026
.jpeg)
