Aseară, m-am rătăcit pe
străduţele din preajma Foişorului de foc. Mergeam cu minţile aiurea după piesă
şi n-am băgat de seamă că de umbra mea se ţinea un omuleţ cu miros ciudat.
M-am oprit, aşteptând să mă depăşească. Dar a ajuns în dreptul meu și a-nceput: “ştiţi, picioarele mele plutesc fix la 7
centimetri deasupra pământului. Uneori, când merg mai repede, simt atingerea
asfaltului. Dar asta nu mă ajută prea tare. Prietenii îmi spun mereu că plutesc. Am fost şi la o astroloagă, care mi-a explicat că nu sunt
împământat. Chiar aşa este: de multe ori mi-e ciudă că nu pot să bat cu
piciorul în pământ, sau să tropăi de nervi! Tot ce-mi iese este o călcătură
moale, ca prin apă, care nu zguduie nici măcar un fir de iarbă. Când mă apucă
disperarea, îmi înfig coapsele în genunchi, genunchii în glezne şi gleznele în
tălpi. Reuşesc să mă lipesc de pământ preţ de câteva clipe. Ce sentiment
dumnezeiesc! Atingerea lui mă umple de o bucurie sălbatică, neagră, densă,
consistentă. Rămân fixat în sol ca un copac şi-mi trag energia ca o sevă.
Ador atingerea râmelor, a furnicilor care mi se suie pe glezne, sau
pişcaturile coropişniţelor. Răcoarea pământului mă ameţeşte şi mă-nfioară. E ca
o beţie plăcută. Când ameţeala îmi ajunge la cap, simt cum tălpile, uşor-uşor,
încep din nou să se înalţe şi, ca o barcă în derivă, mă las purtat de curent
deasupra pământului.”
Când m-am dezmeticit, eram singură, aproape de rondul de
la Pache. Am recunoscut un miros sărat, de mare.