Se plimba de mână cu
trauma. Pe stradă, prin parc, prin magazine – peste tot. Îi era frică să n-o
piardă – dacă se rătăcea, sărăcuţa?
Prietenii lui îi ziceau: e nasoală, bătrâne,
eşti dus! Te credeam mai inteligent de-atât...
Dar el, nimic! Nu se
dezlipea de ea şi pace.
Şi ce dacă e nasoală? E trauma mea. O am din copilărie.
Am crescut-o, am îngrijit-o, am scos-o în lume. Am încercat de câteva
ori să ne despărţim.
Odată, am iubit o fată. Eram ca şi căsătoriţi. Eram atât
de îndrăgostit că, atunci când am ieşit pe uşă cu ultima valiză, nici măcar
n-am privit spre colţul în care trauma mea plângea ascunsă.
După câteva luni, am
început să lăcrimez – din senin. Dormeam aproape tot timpul: cum deschideam
ochii, cum şiroiau râuri de lacrimi. Iubita mea părea că intră la apă de atâta
umezeală. Apoi, s-a topit complet.
“vezi, ţi-am zis eu!”… își auzea trauma ca prin vis. Desigur.
Ea avea întotdeauna dreptate. Era cea mai tare.
