Cu Trauma la plimbare

    Se plimba de mână cu trauma. Pe stradă, prin parc, prin magazine – peste tot. Îi era frică să n-o piardă – dacă se rătăcea, sărăcuţa? 

    Prietenii lui îi ziceau: e nasoală, bătrâne, eşti dus! Te credeam mai inteligent de-atât...

    Dar el, nimic! Nu se dezlipea de ea şi pace. 

  Şi ce dacă e nasoală? E trauma mea. O am din copilărie. Am crescut-o, am îngrijit-o, am scos-o în lume. Am încercat de câteva ori să ne despărţim. 

    Odată, am iubit o fată. Eram ca şi căsătoriţi. Eram atât de îndrăgostit că, atunci când am ieşit pe uşă cu ultima valiză, nici măcar n-am privit spre colţul în care trauma mea plângea ascunsă.

    După câteva luni, am început să lăcrimez – din senin. Dormeam aproape tot timpul: cum deschideam ochii, cum şiroiau râuri de lacrimi. Iubita mea părea că intră la apă de atâta umezeală. Apoi, s-a topit complet.

 “vezi, ţi-am zis eu!”… își auzea trauma ca prin vis. Desigur. Ea avea întotdeauna dreptate. Era cea mai tare.