Sufletul meu e un bazar de toamnă

....,  mi-a zis. 

    Melancolia i se răsucea în jurul gâtului, ca un fular subţire, de ceaţă. 

    - Să mă ierţi, te rog, pentru neiertările mele. Credeam că uit şi iert, dar frigul m-a luat pe nepregătite şi sufletul mi s-a-nţepenit în obiceiurile de astă-vară. Atunci, toate tristeţile se evaporau o dată cu roua dimineţii. 

    Ieri, însă, le-am găsit lipite de geam, acolo unde le lăsasem de cu seară. Îngheţaseră. Şi-atunci, mi-am dat seama că nu pot să iert. Şi nici să uit. În zona Antarcticii mele, sloiurile de gheaţă rămân veşnic. 

    Am rămas în tăcere câteva clipe, apoi, privirile au început să ni se depărteze, până când s-au evaporat. Era din ce în ce mai frig.

Cuvintele

    Cuvintele mi-au explodat în faţă. 

    Contrar aşteptărilor, nu erau deloc moi. Dimpotrivă: colţuroase, dure, tăioase - sângele mi-a ţâşnit instantaneu. 

    Mi se părea că recunosc frânturi de fraze, dar, cum se loveau de pământ, se spărgeau în propoziţii, silabe, litere. Stropii de sânge accentuau haotic vocale şi consoane: ce ciudat, îmi spuneam, cuvintele se rup totuşi ordonat. Pe obraji, pe frunte, pe pleoape păstrez şi acum craterele lăsate de o-uri, de e-uri şi de câteva căciuli de ă-uri. Cine ar fi crezut că vocalele pot să rănească? 
    La un moment dat, m-a cuprins nostalgia paragrafelor lungi, cuminţi, pe care mi se odihnea mintea alene, de la stânga la dreapta. N-aveam să o mai regăsesc vreodată... 

    De-acum, totul era praf. Să te apuci să aduni la un loc sunete, să le lipeşti pe litere şi apoi să coşi şiruri de cuvinte? La ce bun?
    Adunasem deja o găleată de cuvinte pline de noroi şi sânge; aveam zeci de cicatrici pe faţă, pe mâini şi, în fine, multă linişte. În preajma mea curgea râul, alene, de la stânga la dreapta. 

    M-am aşezat la mal, cu picioarele în mâlul maroniu şi am turnat, cu grijă, găleata. 

    Peştii înfulecau sălbatic cuvinte.

Cu Trauma la plimbare

    Se plimba de mână cu trauma. Pe stradă, prin parc, prin magazine – peste tot. Îi era frică să n-o piardă – dacă se rătăcea, sărăcuţa? 

    Prietenii lui îi ziceau: e nasoală, bătrâne, eşti dus! Te credeam mai inteligent de-atât...

    Dar el, nimic! Nu se dezlipea de ea şi pace. 

  Şi ce dacă e nasoală? E trauma mea. O am din copilărie. Am crescut-o, am îngrijit-o, am scos-o în lume. Am încercat de câteva ori să ne despărţim. 

    Odată, am iubit o fată. Eram ca şi căsătoriţi. Eram atât de îndrăgostit că, atunci când am ieşit pe uşă cu ultima valiză, nici măcar n-am privit spre colţul în care trauma mea plângea ascunsă.

    După câteva luni, am început să lăcrimez – din senin. Dormeam aproape tot timpul: cum deschideam ochii, cum şiroiau râuri de lacrimi. Iubita mea părea că intră la apă de atâta umezeală. Apoi, s-a topit complet.

 “vezi, ţi-am zis eu!”… își auzea trauma ca prin vis. Desigur. Ea avea întotdeauna dreptate. Era cea mai tare. 

Plutitorul

Aseară, m-am rătăcit pe străduţele din preajma Foişorului de foc. Mergeam cu minţile aiurea după piesă şi n-am băgat de seamă că de umbra mea se ţinea un omuleţ cu miros ciudat. 

M-am oprit, aşteptând să mă depăşească. Dar a ajuns în dreptul meu și a-nceput: “ştiţi, picioarele mele plutesc fix la 7 centimetri deasupra pământului. Uneori, când merg mai repede, simt atingerea asfaltului. Dar asta nu mă ajută prea tare. Prietenii îmi spun mereu că plutesc. Am fost şi la o astroloagă, care mi­-a explicat că nu sunt împământat. Chiar aşa este: de multe ori mi-e ciudă că nu pot să bat cu piciorul în pământ, sau să tropăi de nervi! Tot ce-mi iese este o călcătură moale, ca prin apă, care nu zguduie nici măcar un fir de iarbă. Când mă apucă disperarea, îmi înfig coapsele în genunchi, genunchii în glezne şi gleznele în tălpi. Reuşesc să mă lipesc de pământ preţ de câteva clipe. Ce sentiment dumnezeiesc! Atingerea lui mă umple de o bucurie sălbatică, neagră, densă, consistentă. Rămân fixat în sol ca un copac şi-mi trag energia ca o sevă. Ador atingerea râmelor, a furnicilor care mi se suie pe glezne, sau pişcaturile coropişniţelor. Răcoarea pământului mă ameţeşte şi mă-nfioară. E ca o beţie plăcută. Când ameţeala îmi ajunge la cap, simt cum tălpile, uşor-uşor, încep din nou să se înalţe şi, ca o barcă în derivă, mă las purtat de curent deasupra pământului.” 

Când m-am dezmeticit, eram singură, aproape de rondul de la Pache. Am recunoscut un miros sărat, de mare.

Note de călătorie

...din jurnal. Azi.
"O dată cu pagina mi se termină şi ideile.

Gândurile (diferite de idei, desigur!) mai zăbovesc o vreme, până îşi dau seama că au rămas singure. Apoi, plictisite, pleacă şi ele.

Atunci, abia atunci, îndrăznesc să iasă de după colţ emoţiile. Mici, multe, slăbuţe, îmbrăcate modest – de la second-hand, cred - pentru ele oricum nu se prea găsesc lucruri de acoperit ruşinea. Merg lipite de pereţi, nu cumva să se prăfuie. Sunt de două categorii: vesele şi copilăroase sau triste şi violente. Se distrează, râd şi plâng, se păruie şi se omoară. În tăcere.

Cuvintele vin mult, mult mai târziu. Şi de ce ar face-o?"

Povestea Juanitei, ducesă de Montespaldato 1.

Căzusem la pat. Calugăriţa mă doborâse. Nu puteam să mai vorbesc, să mănânc, să dorm, totul mi se amesteca în minte. Miile de pagini citite, de personaje, de emoţii, de trăiri se învălmăşeau în mintea mea, îmi vorbeau, mă strigau sau încercau să mă liniştească. Călugăriţa rămânea mereu mută, într-un colţ, privindu-mă liniştită: "vei străluci, draga mea, vei străluci...". Soţul meu mă uitase. Nu mă aşteptam la altceva, după luni întregi de delir.

Cu aproape un an în urmă, venise, ca de obicei, după o lungă călătorie prin Europa. Era pasionat de literatură şi acum umbla după un roman epistolar, tradus şi publicat în Franţa, se pare, a unei misterioase misionare:

- Scumpa mea, m-am îndrăgostit din nou - de data asta n-ai de ce să te temi, ea este legată cu jurământ de Dumnezeu. Nu pot să nu-ţi mărturisesc. Trăiesc o nouă viaţă: sunt o declaraţie continuă de iubire, o scrisoare de amor fără speranţă.

Auzeam cuvintele lui din ce în ce mai departe. Era fix a 4756 oară când primeam spovedania. Eram căsătoriţi de aproape 40 de ani, peste 20.000 de zile, o carte la fiecare trei zile, o iubire la o săptămână. Il adoram, desigur, pe el şi pe toate cărţile lui. Ajunsesem o bibliotecă universală, el îmi vorbea în citate pe care eu trebuia să le recunosc pentru a nu fi mai prejos de iubirile lui din cărţi: învingeam de fiecare dată. Nici nu mai trebuia să-mi spună, pentru că-i recunoşteam din priviri noua pasiune, ştiam noua poveste fără s-o mai fi citit.

Până la blestematele ei de scrisori: Mariana, o călugăriţă îndrăgostită de un aventurier, fără speranţa de a-l mai revedea. 6 texte de o iubire toridă, adresate unui bărbat care nu le va fi citit vreodată. Fără acţiune, fără personaje, doar dor şi disperare fără obiect! N-aş fi putut niciodată să iubesc aşa.

Poate ca ea îl iubea, de fapt, pe Dumnezeu, şi îi dăduse chipul trecătorului cu care şi-a întretăiat viaţa.

Capul mi se umflase enorm, urechile îmi deveniseră inutile, nu mai vedeam nimic în jurul meu. Am aflat chiar că, într-o zi, însuşi arhiepiscopul Gonzalvo a venit din Toledo şi mi-a citit slujbele Sfântului Francisco Pelyao de la Isidrina. Ce folos!

Profeţia călugăriţei se împlinise: începusem să strălucesc: capul meu, luminos ca un far, îi înfiricoşa pe ambasadorii ţărilor vecine, la curtea tânărului rege Carlos al II-lea, unde stăteam pe un piedestal.

Nu mai ştiu cât a trecut de atunci. Intr-o dimineaţă, am deschis ochii într-o bibliotecă. Stăteam cuminte, pe raftul cel mai de sus, legată în piele, uşor prăfuită.

(răspuns la proza lui Mario Barangea, Fantasmagoria 25: un cap luminat)

Poze vechi 1.

După-amiaza. Spatele curţii dădea spre câmp. In zare era pădurea.

Ca de obicei, cu Slavice, Petco – iubitul meu secret – şi cu câinele, generos, împărţeam ţurţurii de pe coteţ.

De-odată, de lângă gard, răscolind frunzele uscate, acoperite de zăpadă, a apărut!

Era ceva ce nu mai văzuserăm niciodată. Nu ştiam dacă urma să se umfle, să scoată colţi sau gheare. Venea bălăbănit spre noi, icnind uşurel.

Inţepenisem toţi patru, cu ochii pironiţi la arătre. N-aveam nici un cuvânt potrivit pentru ASTA, simţeam o groază – silă – scârbă – frică de ceva-ul fără nume.

Câinele, legat în lanţ, s-a pus pe labele din faţă şi-a început să mârâie iar noi am pus mâna pe câteva lemne din stiva făcută lângă coteţ. Lătratul lui furios ne-a trezit şi-am început să urlăm şi să lovim din toate puterile în ceva-ul maroniu care se rostogolea dintr-o parte în alta. După un timp n-a mai mişcat. Tăceam cu toţii transpiraţi şi fericiţi că învinsesem!

Ne-am apropiat să studiem arătarea dar era deja întuneric şi ni se făcuse foame. Inainte să intrăm în casă ne-am luat ultima porţie de ţurţuri.

Peste câţiva ani, într-o altă iarnă.

Mătuşa-mea, Marioara, venise în vizită - ca de obicei, cu o carte. De data asta nu era Jules Verne – aveam aproape Operele complete de la ea – şi foloseam cărţile fie puse pe cap, când tata mă obliga să merg dreaptă, fie sub coate, ca să învăţ să mănânc la masă elegant, fără “să-mi iau zborul”.

Era tot o cartonată, dar în franceză, cu culori puternice şi foi lucioase. Mirosul de cerneală era diferit de cel pe care-l ştiam eu. Am plecat în camera mea ca s-o descifrez în tihnă, departe de poveştile Mărioarei de la Paris.

Pagină după pagină, mă minunam de frumuseţea imaginilor cu animale din pădure, viaţa în sălbăticie, primăvara, toamna, iarna. Pe măsură ce citeam, curiozitatea se transforma uşor într-o senzaţie de tristeţe. Venea de undeva de departe şi cerea tot mai insistent să-i dau atenţie. Poze colorate, foi lucioase, bucurie, zăpadă, prieteni. Privirea mi-a rămas prinsă pe o fiinţă rotundă, maronie, cu botic şi ţepi. Gândurile mi s-au oprit şi urechile mi s-au umplut de strigătele copiilor în curtea din spatele casei, în timp ce loveau arătarea fără nume, cu furie şi frică, neştiind ce altceva să facă.

M-a cuprins de-odată sila de prostia copilului de atunci, groaza de cruzimea lui, apoi ruşinea şi-ncele din urmă, mila.  L-aş fi certat, l-aş fi oprit, i-aş fi explicat, l-aş fi învinuit, l-aş fi omorât şi eu în bătaie, aşa cum făcuse şi el. Era mult prea târziu!

Şi-atunci am hotărât că n-am să mai omor niciodată nimic fără să ştiu ce este, fără frică şi fără furie. Cu iubire.