După-amiaza. Spatele
curţii dădea spre câmp. In zare era pădurea.
Ca de obicei, cu Slavice,
Petco – iubitul meu secret – şi cu câinele, generos, împărţeam ţurţurii de pe
coteţ.
De-odată, de lângă gard,
răscolind frunzele uscate, acoperite de zăpadă, a apărut!
Era ceva ce nu mai văzuserăm
niciodată. Nu ştiam dacă urma să se umfle, să scoată colţi sau gheare. Venea
bălăbănit spre noi, icnind uşurel.
Inţepenisem toţi patru, cu
ochii pironiţi la arătre. N-aveam nici un cuvânt potrivit pentru ASTA, simţeam
o groază – silă – scârbă – frică de ceva-ul fără nume.
Câinele, legat în lanţ,
s-a pus pe labele din faţă şi-a început să mârâie iar noi am pus mâna pe câteva
lemne din stiva făcută lângă coteţ. Lătratul lui furios ne-a trezit şi-am
început să urlăm şi să lovim din toate puterile în ceva-ul maroniu care se
rostogolea dintr-o parte în alta. După un timp n-a mai mişcat. Tăceam cu toţii
transpiraţi şi fericiţi că învinsesem!
Ne-am apropiat să studiem
arătarea dar era deja întuneric şi ni se făcuse foame. Inainte să intrăm în
casă ne-am luat ultima porţie de ţurţuri.
Peste câţiva ani, într-o
altă iarnă.
Mătuşa-mea, Marioara,
venise în vizită - ca de obicei, cu o carte. De data asta nu era Jules Verne –
aveam aproape Operele complete de la ea – şi foloseam cărţile fie puse pe cap,
când tata mă obliga să merg dreaptă, fie sub coate, ca să învăţ să mănânc la
masă elegant, fără “să-mi iau zborul”.
Era tot o cartonată, dar în
franceză, cu culori puternice şi foi lucioase. Mirosul de cerneală era diferit
de cel pe care-l ştiam eu. Am plecat în camera mea ca s-o descifrez în tihnă,
departe de poveştile Mărioarei de la Paris.
Pagină după pagină, mă
minunam de frumuseţea imaginilor cu animale din pădure, viaţa în sălbăticie,
primăvara, toamna, iarna. Pe măsură ce citeam, curiozitatea se transforma uşor
într-o senzaţie de tristeţe. Venea de undeva de departe şi cerea tot mai
insistent să-i dau atenţie. Poze colorate, foi lucioase, bucurie, zăpadă,
prieteni. Privirea mi-a rămas prinsă pe o fiinţă rotundă, maronie, cu botic şi ţepi.
Gândurile mi s-au oprit şi urechile mi s-au umplut de strigătele copiilor în
curtea din spatele casei, în timp ce loveau arătarea fără nume, cu furie şi frică,
neştiind ce altceva să facă.
M-a cuprins de-odată sila
de prostia copilului de atunci, groaza de cruzimea lui, apoi ruşinea şi-ncele
din urmă, mila. L-aş fi certat, l-aş fi
oprit, i-aş fi explicat, l-aş fi învinuit, l-aş fi omorât şi eu în bătaie, aşa
cum făcuse şi el. Era mult prea târziu!
Şi-atunci am hotărât că
n-am să mai omor niciodată nimic fără să ştiu ce este, fără frică şi fără furie.
Cu iubire.