În tihnă

Murăturile stau cuminți în borcane, la fel și zacuștile, gemurile și compoturile.  Dacă ați ști, însă, ce război a fost până să ajungem la această ordine... O vecină de-a mea, care mai vine seara la o vișinată, spune că nașterea unui cosmos se numește haos. Ei, cam așa a fost și aici, până să le pun pe toate la locul lor și să mă așez liniștită, așt eptând să vină iarna, să aranjăm masa de sărbători, să ne adunăm cu toții în jurul bradului de Crăciun... - Mă simt jignită! Mă simt desconsiderată! Mă simt batjocorită și mi-e scârbă de această parte din mine care a fost pângărită! striga vânăta de pe tocător. - Ooof, ce ființă orgolioasă, mormăia gogoșarul. Ce dacă e așa suplă - e mai mult lungă decât rotundă...Cine se crede? Era opărit în sos de oțet, stătea umflat și cârcotea, ca de obicei. - Ca și cum ar trebui să cer voie cuiva că exist, ca și cum ar trebui să mă  scuz în permanență că trăiesc și sunt altfel decât se așteaptă cei din jurul meu... Pentru ca sunt o f...

Toată viaţa, în fine, de foarte mulţi ani, sau, cel puţin, de când îşi amintea ea, visase să scrie o carte. De obicei se imagina privind-o expusă în nenumărate exemplare în vitrina unei librării din Centru. Ea stătea undeva în interior, dând autografe unui lung şir de admiratori. Ştia că mesajul său va atinge profund întreaga omenire care, citindu-i cartea, se va schimba spectaculos şi-apoi planeta se va transforma. Fireşte, omenirea care ştia să citească - la vârsta la care începuse ea să aibă această reverie nu-şi imagina că pot exista oameni care nu ştiu să citească sau pe care nu i-ar interesa ce avea ea de spus. Şi nici nu se gândise în ce să se transforme oamenii sau planeta. Ştia doar că are un mesaj foarte important pentru toată lumea – chiar dacă lumea ei cunoscută pe atunci nu depăşea 50 de persoane cu tot cu rude și vecini. Iar la vremea aceea, telefoanele mobile sau internetul erau vise. Din cele două ore zilnice de program TV rămăsese cu părerea că un singur om, prin...

Scrie, scrie, nu te opri! Scrisul alungeşte muşchii degetelor şi falangele sunt mai turtite la scriitori – de la pix. Vorbele rămân în aer, ca fluturii, şi-o iau razna prin capetele oamenilor. Eu nu ţin minte nimic. La ce mi-ar folosi? Uite câte cărţi sunt aici: totul e spus şi scris dinainte. Trebuie doar să dechizi o carte şi ţi-ai şi răspuns la-ntrebare. - Ce vă doriţi astăzi, doamnă? Intrase tiptil în magazin, aşa cum o făcea de vreo treizeci de ani, fără s-o aud urcând treptele. - Să mergem la raftul cu “Literatură la-nâmplare”, i-am spus, şi să deschidem o carte. Ia uite ce zice: “ Circulă printre oameni părerea că memoria individuală nu e decât o însuşire subalternă auxiliară, care, la cei mai slab dotaţi intelectual, ţine loc de inteligenţă ” – e din Paleologu, “Elogiul memoriei”, ediţia din 2012. Ei? Cucoana s-a uitat prelung prin mine – nu-mi vorbea aproape niciodată – mi-a smuls cartea din mână, a aruncat-o pe geam, mi-a-ntors spatele şi a luat-o la fugă în jo...

     După ploaie, pungile pline de gunoaie, rezemate de stâlpi, își revărsau preaplinul pe borduri, zemuind discret în șanțul străzii.       O frază elegantă, cu o caligrafie impecabilă, aștepta lipită de zidul dinspre nord al casei, acolo unde iedera de-abia se-agățase de streașină.       Trecătorii, zăbovind printre bălți, îi admirau silueta, grația cu care erau legate literele, diacriticele discrete dar proeminente - și, cu un freamăt ușor, punctele de suspensie.       ”Cehov”, își făceau cu ochiul cunoscătorii. ”Nooo, fugi domnule! E contemporană, nu te pricepi”. Cerneala roșie, îngroșată pe alocuri, trezea amintiri: ”era atunci, cu...”,  ”am mai văzut-o când ...” Cele trei puncte, lăbărțate de ploaie,  se decolorau treptat. ”N-o mai duce mult. La următoarea ...” etc.

     Vara lui 1929, la Balcic. Primul Război se terminase, el venise din scurta detenţie de doi ani, de la bulgari, cu un TBC osos. I s-a tras de la dormitul în fân, mai ales pe timpul iernii. Îi dăduseră voie să stea în grajduri pentru că era şchiop şi nu putea fugi (îi rămăsese o schijă în picior de la un obuz explodat prea aproape) şi, fiind şi medic veterinar, avea grijă de cai. Era, oricum, mult mai bine decât pe cimentul gol din barăci.       Criza de-abia începea, iar el îşi încălzea, acum, oasele la soare. Balcicul era, încă, pământ românesc. Îşi îmbarcase tânăra soţie în Fordul familiei şi plecaseră la mare, într-una din vilele din preajma castelului. Sperau că iadul se sfârşise. Toamna era încă departe, până la începutul facultăţii aveau răgaz să se bucure de libertate ca doi îndrăgostiţi. El era profesor la catedra de cai, ea, tânara lui asistentă, cu douăzeci şi ceva de ani mai mică decât el. Mai devreme, nu avusese timp să se însoare: f...

....,  mi-a zis.       Melancolia i se răsucea în jurul gâtului, ca un fular subţire, de cea ţă .      -  Să mă ierţi, te rog, pentru neiertările mele. Credeam că uit şi iert, dar frigul m-a luat pe nepregătite şi sufletul mi s-a-nţepenit în obiceiurile de astă-vară. Atunci, toate tristeţile se evaporau o dată cu roua dimineţii.       Ieri, însă, le-am găsit lipite de geam, acolo unde le lăsasem de cu seară. Îngheţaseră. Şi-atunci, mi-am dat seama că nu pot să iert. Şi nici să uit. În zona Antarcticii mele, sloiurile de gheaţă rămân veşnic.       Am rămas în tăcere câteva clipe, apoi, privirile au început să ni se depărteze, până când s-au evaporat. Era din ce în ce mai frig.

     Cuvintele mi-au explodat în faţă.       Contrar aşteptărilor, nu erau deloc moi. Dimpotrivă: colţuroase, dure, tăioase - sângele mi-a ţâşnit instantaneu.       Mi se părea că recunosc frânturi de fraze, dar, cum se loveau de pământ, se spărgeau în propoziţii, silabe, litere. Stropii de sânge accentuau haotic vocale şi consoane: ce ciudat, îmi spuneam, cuvintele se rup totuşi ordonat. Pe obraji, pe frunte, pe pleoape păstrez şi acum craterele lăsate de o-uri, de e-uri şi de câteva căciuli de ă-uri. Cine ar fi crezut că vocalele pot să rănească?       La un moment dat, m-a cuprins nostalgia paragrafelor lungi, cuminţi, pe care mi se odihnea mintea alene, de la stânga la dreapta. N-aveam să o mai regăsesc vreodată...       De-acum, totul era praf. Să te apuci să aduni la un loc sunete, să le lipeşti pe litere şi apoi să coşi şiruri de cuvinte? La ce bun?      Adunasem deja o...