...și rușii sunt buni uneori?

    În România, am trăit o bună vreme cu ideea că rușii au o mare literatură, un mare suflet ÎNSĂ, având în vedere modul în care au știut să se impună în primul rând politic la noi, nu pot fi prea ușor iubiți. De aproape o săptămână sunt în Armenia, unde am aflat, auzit și văzut urme ale cumplitului genocid turcesc din Primul Război Mondial. 

    Nici nu-ți trebuie multe zile ca să vezi țara asta de la un capăt la altul, așa ciuntită cum este ea acum. Salvată de la dispariție de ruși. 

    Prima țară care a adoptat creștinismul într-o mare de musulmai, acum se uită cu jale la muntele Ararat de peste graniță, iar cântecele lor sunt triste. 

    De aproape o săptămână, rușii au început să-mi fie simpatici... și, a propos, Mimam Sinan era armean de origine.

Drumul spre Ierusalim

    După-amiază, într-o bisericuță ortodoxă, între blocuri. 

    Lansare de carte: povestea unei femei șchioape care îl roagă pe Dumnezeu să-i cruțe nou-născutul, promițându-I că va face pe jos drumul din Normandia la Ierusalim. 

    După 50 de ani, băiatul salvat se ocupă cu LUMINA (este electrician). Prezentarea uluitoarei cărți a mamei despre drumul ei e urmată de prezența unui academician francez și de cântări bizantine. 

    Părintele, la ieșirea din biserică: „Dumnezeu vorbește prin fiecare din noi, printr-unii mai mult, printr-alții mai puțin, ca nu-i obosească.”

Dilige et quod vis fac

    Am găsit acest citat din sf. Augustin tradus muncitorește: "iubește și fă ce vrei" (ba chiar o cunoștință s-a indignat de libertinismul afirmației). 

    Cu ceva amintiri de latină din facultate m-am preocupat să aflu sensurile lui dilige și m-am bucurat de înțelesul verbului: prețuiește/ valorizează/ respectă. Parcă e ceva diferit: partea simplă e să faci ce vrei dar dilige răstoarnă totul: cu condiția să valorizezi ceea ce întâlnești în cale. 

    De obicei facem ce vrem neținând seama de nimeni și de nimic (ce-mi pasă mie, fac ce vrea mușchii mei..). 

    Dar cum este să ții seama de toți și de toate, să prețuiești ȘI să faci ce vrei?

Am de toate

    Azi mi-am dat seama că am de toate: ani, cărţi, kilograme, probleme, sănătate, mâncare, haine, străzi pe care să merg cu bicicleta, pe alocuri şi piste, nervi, amintiri, o grămadă de succese (sau succesuri), diplome, bucurii neaşteptate, bani, propuneri interesante, întrebări, proiecte, timp, prieteni, natură, dezamăgiri, depresii, idei... 

    Oare sunt chiar normală??

dinspre Orient

Dacă aş fi fost bărbat, mi-ar fi plăcut să trăiesc în Orient. Spaţiile interioare au forme de femei: moscheile, hamamul sunt rotunde, calde şi moi. Femininul este învăluit, întrezărit, simţit şi se foloseşte după un anumit ritual. Exteriorul este pietros, dur, în plină arşiţă, fără umbră. Ca europeancă, m-am simţit agresată de privirile bărbaţilor, de faptul că ei mergeau înainte, doar ei stăteau în cluburi şi jucau pietre sau discutau - pesemne şi ei se simţeau agresaţi de braţele mele goale sau pletele în vânt...M-a uimit luxul magazinelor cu haine tradiţionale musulmane - pe care nu ai ocazia să le vezi în Europa, calitatea, textura, forma pe care nu le-aş fi bănuit vreodată.

Am fost tentată de nenumărate ori să-i judec pe barbaţi ori pe femei dar ceva mă opreşte: cum de a putut un arhitect ca Mimam Sinan să dea atâta tandreţe şi graţie moscheilor lui, cum poate un bărbat să construiască un spaţiu atât de cald ca interiorul unui loc în care se roagă, cum poate să creeze un loc atât de intim ca baia turcească...

Am fost surprinsă de propriile mele prejudecăţi, care s-au lăsat duse la vale pe dealurile  Hierapolisului - soarele nemilos făcea ca orice gând sa mi se scurgă pe şira spinării.