În tihnă

     În biserică era întuneric. Doar la intrare, de-asupra mesei cu cărți și lumânări de vânzare, era un bec aprins.       Pe scaun, o bătrânică stafidită zâmbea tăcut. I-am întins zambila pe care o primisem la școală: pentru dumneata, de mărțișor! Dar din dar! - Du-o mai bine la Măicuța Domnului, că ea nu poate să dea bani pe flori, eu pot! Acolo, la icoană. În fața icoanei era un coș cu flori înfipte într-un burete uscat. L-am luat să-i pun apă. - N-avem apă la biserică, e stricată cișmeaua, am auzit vocea ei.      Un bărbat care intrase s-a oferit să pună zăpadă la flori. Am ieșit în curte împreună, el a cules zăpada curată și am îndesat-o pe lângă tulpini. Apoi s-a apucat să aducă zăpadă pentru toate ghivecele din biserică. A durat ceva.      Mai era vreme până la slujbă și m-am așezat pe un scaun. Bătrâna m-a întrebat dacă aștept pe cineva.      Și-apoi, a început să-mi povestească despre cu...

Pășește cu grijă, respiră ușor, ascute-ți auzul, uită-te o clipă la drum, apoi oprește-te și privește înăuntrul tău! Ce simți? Căldura ți-a cuprins spatele - sau răcoarea?  Ți s-a pus un nod în gât, îți vâjâie capul sau inima a început să bată mai tare? Fii atent la semnele corpului tău! El știe înainte ca mintea să-și dea cu părerea. Și, dacă eziți, amintește-ți de Călăuză. Mulțumeste-I cu recuoștință. Într-acolo e drumul.

Venind spre casă, aseară, în mașină, am dat la radio peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri.  E una din multele rugăciuni pe care le ascultam în camera din mansarda în care am crescut.  Nu m-a învățat nimeni în copilărie despre Dumnezeu.  Aveam doar multe discuri cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach. Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi.  Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană.  Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite.  Poate că ăsta a fost felul meu de a mă apropia de Divin.

Se întorcea de la luptă... De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă. Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers. Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii. Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația. Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând. O clipă de grație între două stații.

Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp. - Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sfer...

Murăturile stau cuminți în borcane, la fel și zacuștile, gemurile și compoturile.  Dacă ați ști, însă, ce război a fost până să ajungem la această ordine... O vecină de-a mea, care mai vine seara la o vișinată, spune că nașterea unui cosmos se numește haos. Ei, cam așa a fost și aici, până să le pun pe toate la locul lor și să mă așez liniștită, așt eptând să vină iarna, să aranjăm masa de sărbători, să ne adunăm cu toții în jurul bradului de Crăciun... - Mă simt jignită! Mă simt desconsiderată! Mă simt batjocorită și mi-e scârbă de această parte din mine care a fost pângărită! striga vânăta de pe tocător. - Ooof, ce ființă orgolioasă, mormăia gogoșarul. Ce dacă e așa suplă - e mai mult lungă decât rotundă...Cine se crede? Era opărit în sos de oțet, stătea umflat și cârcotea, ca de obicei. - Ca și cum ar trebui să cer voie cuiva că exist, ca și cum ar trebui să mă  scuz în permanență că trăiesc și sunt altfel decât se așteaptă cei din jurul meu... Pentru ca sunt o f...

Toată viaţa, în fine, de foarte mulţi ani, sau, cel puţin, de când îşi amintea ea, visase să scrie o carte. De obicei se imagina privind-o expusă în nenumărate exemplare în vitrina unei librării din Centru. Ea stătea undeva în interior, dând autografe unui lung şir de admiratori. Ştia că mesajul său va atinge profund întreaga omenire care, citindu-i cartea, se va schimba spectaculos şi-apoi planeta se va transforma. Fireşte, omenirea care ştia să citească - la vârsta la care începuse ea să aibă această reverie nu-şi imagina că pot exista oameni care nu ştiu să citească sau pe care nu i-ar interesa ce avea ea de spus. Şi nici nu se gândise în ce să se transforme oamenii sau planeta. Ştia doar că are un mesaj foarte important pentru toată lumea – chiar dacă lumea ei cunoscută pe atunci nu depăşea 50 de persoane cu tot cu rude și vecini. Iar la vremea aceea, telefoanele mobile sau internetul erau vise. Din cele două ore zilnice de program TV rămăsese cu părerea că un singur om, prin...