El Camino

    Gluma unora dintre caminarzi este că, dacă am strânge toate cărțile despre Camino - din România, cel puțin - am face de o Uniune a scriitorilor. Camino chiar e unic - fiecare ființă are propriul ei drum - El Camino.

    Primul meu Camino a fost in vara lui 2021: 19 iulie - 5 august. Nu știu dacă e și ultimul, pentru că încă nu l-am făcut pe al doilea. Dar cea mai bătrână caminardă despre care am auzit avea 86 de ani și mergea singură. Eu m-am întâlnit doar cu un cuplu în care el avea 76 - și de atunci a mai făcut 2 Camino-uri. Deci, poate mai am timp.

    Era cam în pandemie - cu restricții de călătorie, testări, alberg-uri închise sau înjumătățite, 
    Iar unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit a fost să mă bucur de fiecare pas pe care îl fac, indiferent de ce o să întâlnesc. 
    Un alt sfat genial a fost să îmi ung picioarele din 2 în 2 ore cu cremă - și așa nu am făcut nici o bătătură. Și m-am și bucurat de fiecare pas.

Bătrânica

    În biserică era întuneric. Doar la intrare, de-asupra mesei cu cărți și lumânări de vânzare, era un bec aprins. 

    Pe scaun, o bătrânică stafidită zâmbea tăcut. I-am întins zambila pe care o primisem la școală: pentru dumneata, de mărțișor! Dar din dar!

- Du-o mai bine la Măicuța Domnului, că ea nu poate să dea bani pe flori, eu pot! Acolo, la icoană.

În fața icoanei era un coș cu flori înfipte într-un burete uscat. L-am luat să-i pun apă.

- N-avem apă la biserică, e stricată cișmeaua, am auzit vocea ei.

    Un bărbat care intrase s-a oferit să pună zăpadă la flori. Am ieșit în curte împreună, el a cules zăpada curată și am îndesat-o pe lângă tulpini. Apoi s-a apucat să aducă zăpadă pentru toate ghivecele din biserică. A durat ceva.

    Mai era vreme până la slujbă și m-am așezat pe un scaun. Bătrâna m-a întrebat dacă aștept pe cineva.     Și-apoi, a început să-mi povestească despre cum au avut grijă de ea băieții de la mânăstire când a fost în spital: i-au adus mâncare, haine, până și plapuma de acasă...

- Dar dumneata ai copii? Am întrebat-o.

- Am un băiat. Dar nu mai știu nimic de el de 14 ani. A plecat în străinătate. Are Dumnezeu grijă!

- Și nu ți-e dor de el?

- Ei, dor! După 14 ani, ce dor să-mi mai fie?! Hai să aprindem lumina la icoane, că nu se cuvine să stea pe întuneric.

    Începuse slujba când ea se pregătea să plece acasă – i se terminase programul. După ce a sărutat icoanele, a venit către mine, m-a luat în brațe și mi-a șoptit: să mai vii pe la noi!

Pe drum

Pășește cu grijă, respiră ușor, ascute-ți auzul, uită-te o clipă la drum, apoi oprește-te și privește înăuntrul tău!
Ce simți?
Căldura ți-a cuprins spatele - sau răcoarea? 

Ți s-a pus un nod în gât, îți vâjâie capul sau inima a început să bată mai tare?
Fii atent la semnele corpului tău! El știe înainte ca mintea să-și dea cu părerea.
Și, dacă eziți, amintește-ți de Călăuză. Mulțumeste-I cu recuoștință.

Într-acolo e drumul.

Variațiunile Goldberg

Venind spre casă, aseară, în mașină, am dat la radio peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri. 

E una din multele rugăciuni pe care le ascultam în camera din mansarda în care am crescut. 

Nu m-a învățat nimeni în copilărie despre Dumnezeu. 

Aveam doar multe discuri cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach.

Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi. 

Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană. 

Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite. 

Poate că ăsta a fost felul meu de a mă apropia de Divin.

Oameni din Realitatea altfel

Se întorcea de la luptă...
De-abia acum și-a adus aminte de foame, între două bătălii. S-a așezat, și-a tras puțin sufletul, apoi și-a scos din traistă merindele: pâine, cârnați și un bidon de apă. Mușca lacom, mesteca pleoscăind și fornăind, de parcă n-ar mai fi mâncat de secole. De dinainte să pornească în iureșul încăierărilor cu armata lui de dragoni. Îi învinsese și de data asta. Murdar, cu gleznele umflate în adidașii scâlciați, mai purta încă mănușile groase, negre, din lână, cu care mânuia sabia. Acum, se odihnea și ea la brâu, cu mândrie strălucitoare. Era clipa lor binemeritată de odihnă.

Cavalerul rătăcit într-un oraș nebun. Sau invers.
Soarele îi încălzea spatele, mirosea a primăvară, verdele exploda copacii.
Nu puteam decât să-l privesc cu toată admirația.
Un luptător singur, într-un tramvai gol, obosit și flămând.
O clipă de grație între două stații.

o clipă

Ieșisem în pragul ușii. Voiam să-i strig, se însera, ar fi trebuit să plecăm demult, cu primii nori. Dar ei stăteau pe scaune, față în față, cu coatele înfipte în masa de lemn din curte. Fiecare își ținea degetele strâns împletite, cu palmele spre interior, ca și cum, dacă le-ar fi dat drumul, mâinile și-ar fi luat zborul în zare. Cerul era gri, un vânticel de toamnă încerca să se ia în serios. Însă niciunul nu-l băga în seamă. Erau prea încordați, privindu-se fără să scoată un cuvânt. Din depărtare, lăsau impresia că își vorbesc intens. Când unul părea că se mișcă, celălalt îi urma imediat mișcarea, oricât de fină ar fi fost. Respirau ca un singur corp.

- Te simt, cu toată forța și tandrețea, iubirea, durerea și frica, ești în siguranță, ești cu mine, n-o să mai fim niciodată singuri. O dată ce ne-am găsit, nu ne mai putem despărți, legătura e pentru totdeauna. Te-am căutat. Credeam că te-am pierdut. De-acum, suntem aici, împreună. Iată-ne, față în față, cele două jumătăți ale sferei. Oricât de departe ne-am duce, vom rămâne legați, suflet de suflet, gând de gând, pas de pas. Bătăile inimii tale sunt bătăile inimii mele, simțirea ta îmi străbate corpul, fluxul sângelui tău își are ecou în venele mele, odihna ta își are culcuș în visele mele. Întristarea sufletului tău îmi aduce lacrimile cerului pe față, iar bucuria ta îmi alungă norii. Știu să te ascult în foșnetul frunzelor și te regăsesc în mirosul străzilor. Știu unde ești ascultând pașii neștiuți din umbra mea și te las să treci mai departe, fără să-mi întorc privirea. Mi-e de-ajuns o clipă, mai lasă-mi o răsuflare, și-apoi... Atât de departe…

    Aș vrut să nu mai plecăm niciodată, să ne oprim din mersul nostru frenetic, chiar dacă soarele nu s-ar mai fi rotit pe cer, chiar dacă ploaia n-ar mai fi udat niciodată pământul, chiar dacă…, aș fi vrut să mă usuc acolo, în pragul ușii, iar din mine să-și facă furnicile mușuroi, doar ca să nu-i mai văd, să nu le mai simt viața și moartea care îi cuprinsese pe amândoi în vraja din care nu se mai puteau desface. Timpul s-a oprit, și din el au început să curgă așchii. Am reușit să plec. Singură, fără ei, fără să mă mai uit în urmă. Era mult prea târziu. Nu mai știu ce anotimp ar fi trebuit să fie, îmi era frig și ceața acoperise grădina. Du-mă, ceață.

Amintirile unei gospodine

Murăturile stau cuminți în borcane, la fel și zacuștile, gemurile și compoturile. 

Dacă ați ști, însă, ce război a fost până să ajungem la această ordine... O vecină de-a mea, care mai vine seara la o vișinată, spune că nașterea unui cosmos se numește haos. Ei, cam așa a fost și aici, până să le pun pe toate la locul lor și să mă așez liniștită, așteptând să vină iarna, să aranjăm masa de sărbători, să ne adunăm cu toții în jurul bradului de Crăciun...

- Mă simt jignită! Mă simt desconsiderată! Mă simt batjocorită și mi-e scârbă de această parte din mine care a fost pângărită! striga vânăta de pe tocător.

- Ooof, ce ființă orgolioasă, mormăia gogoșarul. Ce dacă e așa suplă - e mai mult lungă decât rotundă...Cine se crede? Era opărit în sos de oțet, stătea umflat și cârcotea, ca de obicei.

- Ca și cum ar trebui să cer voie cuiva că exist, ca și cum ar trebui să mă scuz în permanență că trăiesc și sunt altfel decât se așteaptă cei din jurul meu... Pentru ca sunt o ființă simpatică în general, plină de miez, glumeață, care nu rănește pe nimeni. Pentru că îndrăznesc să mă simt uneori altfel decât arăt. Ma simt jignită și îmi vine să vărs. Nu vreau sa fiu tăiată în bucăți, refuz să mă amestec în zeama asta! Și-apoi, să stau închisă într-un borcan??

Ce s-ar întâmpla dacă aș lua-o în serios? Nicio zacuscă nu e bună fără vânătă, iar ea știe foarte bine lucrul acesta. Am încercat să o conving toată după-amiaza și n-a fost chip. I-am citit de vreo câteva zeci de ori toate rețetele pe care le-am găsit – n-a mers. Apoi, am trecut la poeziile despre legume din cartea de engleză a fiului meu - nimic. Urla de pe tocător de tremurau geamurile.

- Bine, i-am zis exasperată, fă cum crezi, dar să știi că până mâine ai sa te ofilești și n-o sa mai fi bună de nimic. Te las să putrezești! Ființă orgolioasă ce ești, vorba gogoșarului.

...