Drumul spre Ierusalim

    După-amiază, într-o bisericuță ortodoxă, între blocuri. 

    Lansare de carte: povestea unei femei șchioape care îl roagă pe Dumnezeu să-i cruțe nou-născutul, promițându-I că va face pe jos drumul din Normandia la Ierusalim. 

    După 50 de ani, băiatul salvat se ocupă cu LUMINA (este electrician). Prezentarea uluitoarei cărți a mamei despre drumul ei e urmată de prezența unui academician francez și de cântări bizantine. 

    Părintele, la ieșirea din biserică: „Dumnezeu vorbește prin fiecare din noi, printr-unii mai mult, printr-alții mai puțin, ca nu-i obosească.”

Dilige et quod vis fac

    Am găsit acest citat din sf. Augustin tradus muncitorește: "iubește și fă ce vrei" (ba chiar o cunoștință s-a indignat de libertinismul afirmației). 

    Cu ceva amintiri de latină din facultate m-am preocupat să aflu sensurile lui dilige și m-am bucurat de înțelesul verbului: prețuiește/ valorizează/ respectă. Parcă e ceva diferit: partea simplă e să faci ce vrei dar dilige răstoarnă totul: cu condiția să valorizezi ceea ce întâlnești în cale. 

    De obicei facem ce vrem neținând seama de nimeni și de nimic (ce-mi pasă mie, fac ce vrea mușchii mei..). 

    Dar cum este să ții seama de toți și de toate, să prețuiești ȘI să faci ce vrei?

Am de toate

    Azi mi-am dat seama că am de toate: ani, cărţi, kilograme, probleme, sănătate, mâncare, haine, străzi pe care să merg cu bicicleta, pe alocuri şi piste, nervi, amintiri, o grămadă de succese (sau succesuri), diplome, bucurii neaşteptate, bani, propuneri interesante, întrebări, proiecte, timp, prieteni, natură, dezamăgiri, depresii, idei... 

    Oare sunt chiar normală??

dinspre Orient

Dacă aş fi fost bărbat, mi-ar fi plăcut să trăiesc în Orient. Spaţiile interioare au forme de femei: moscheile, hamamul sunt rotunde, calde şi moi. Femininul este învăluit, întrezărit, simţit şi se foloseşte după un anumit ritual. Exteriorul este pietros, dur, în plină arşiţă, fără umbră. Ca europeancă, m-am simţit agresată de privirile bărbaţilor, de faptul că ei mergeau înainte, doar ei stăteau în cluburi şi jucau pietre sau discutau - pesemne şi ei se simţeau agresaţi de braţele mele goale sau pletele în vânt...M-a uimit luxul magazinelor cu haine tradiţionale musulmane - pe care nu ai ocazia să le vezi în Europa, calitatea, textura, forma pe care nu le-aş fi bănuit vreodată.

Am fost tentată de nenumărate ori să-i judec pe barbaţi ori pe femei dar ceva mă opreşte: cum de a putut un arhitect ca Mimam Sinan să dea atâta tandreţe şi graţie moscheilor lui, cum poate un bărbat să construiască un spaţiu atât de cald ca interiorul unui loc în care se roagă, cum poate să creeze un loc atât de intim ca baia turcească...

Am fost surprinsă de propriile mele prejudecăţi, care s-au lăsat duse la vale pe dealurile  Hierapolisului - soarele nemilos făcea ca orice gând sa mi se scurgă pe şira spinării.

Familia

Am o familie mare şi complexă: face cât un univers întreg. Fiecare dintre membrii ei are o poveste care l-ar umple de invidie pe Balzac. Sau poate am avut eu şansa să le ascult poveştile... Personaje cu istorii fabuloase, incredibile, măreţe în splendoare sau în mizerie, arbori genealogici cât un sequoia sau, vorba unui unchi, cât un tufiş mai robust.

A propos, azi e ziua lui, împlineşte 90 de ani. De Crăciun, m-a sunat să-mi spună că dacă noi, nepoţii lui, nu ne mai amintim de el, el se bucură să ne anunţe că încă mai există şi că anul ăsta s-a hotărât să moară. A făcut medicina, cardiologia, şi a plecat pe front la ruşi, apoi au venit comuniştii şi n-a fost bine, s-a însurat cu prietena lui din facultate, a opta fiică a unui moşier, fost călugăr (coleg cu Arghezi!), a fost directorul spitalului din Craiova cândva, eu mi-l amintesc doar la policlinica Batiştei. Revoltat împotriva medicinei-spectacol din zilele noastre, zice că boala ţine şi de temperament: femeile isterice întodeauna supraestimează simptomele.. Incă scrie proze pe care nu le împărtăşeşte nimănui - probabil ca să nu semăn cu el m-am apucat eu să scriu pe blog, deşi nici eu nu sunt sigură că ma citeşte cineva...

Merg în vizită la el ca la muzeu: încă i-au mai rămas în casa jefuită de câteva ori mobilele făcute după modelul celor de la Peleş, un Ressu şi un Grigorescu, îmi spune cum era când bombardau americanii şi îmi face istoria universală şi comparată a mişcărilor democratice. Acum 5 ani a fost în India şi a fost frapat de toleranţa lor religioasă. Prietena mea, Nico, e fascinată de el şi de faptul că, zice ea, “nu se mai fabrică aşa bărbaţi în zilele noastre”: de câte ori ne ridicăm în picioare, se ridică şi el şi e mereu atent să avem paharele pline. Azi, imi zicea că aşteaptă să se transforme şi el într-o buruiană ca acelea care i-au năpădit curtea...

De ce trebuie ca orice să aibă un scop precis?

De ce trebuie ca orice sa aiba un scop precis?