În tihnă

     Azi mi-am dat seama că am de toate: ani, cărţi, kilograme, probleme, sănătate, mâncare, haine, străzi pe care să merg cu bicicleta, pe alocuri şi piste, nervi, amintiri, o grămadă de succese (sau succesuri), diplome, bucurii neaşteptate, bani, propuneri interesante, întrebări, proiecte, timp, prieteni, natură, dezamăgiri, depresii, idei...       Oare sunt chiar normală??

Dacă aş fi fost bărbat, mi-ar fi plăcut să trăiesc în Orient. Spaţiile interioare au forme de femei: moscheile, hamamul sunt rotunde, calde şi moi. Femininul este învăluit, întrezărit, simţit şi se foloseşte după un anumit ritual. Exteriorul este pietros, dur, în plină arşiţă, fără umbră. Ca europeancă, m-am simţit agresată de privirile bărbaţilor, de faptul că ei mergeau înainte, doar ei stăteau în cluburi şi jucau pietre sau discutau - pesemne şi ei se simţeau agresaţi de braţele mele goale sau pletele în vânt...M-a uimit luxul magazinelor cu haine tradiţionale musulmane - pe care nu ai ocazia să le vezi în Europa, calitatea, textura, forma pe care nu le-aş fi bănuit vreodată. Am fost tentată de nenumărate ori să-i judec pe barbaţi ori pe femei dar ceva mă opreşte: cum de a putut un arhitect ca Mimam Sinan să dea atâta tandreţe şi graţie moscheilor lui, cum poate un bărbat să construiască un spaţiu atât de cald ca interiorul unui loc în care se roagă, cum poate să creeze un loc at...

Am o familie mare şi complexă: face cât un univers întreg. Fiecare dintre membrii ei are o poveste care l-ar umple de invidie pe Balzac. Sau poate am avut eu şansa să le ascult poveştile... Personaje cu istorii fabuloase, incredibile, măreţe în splendoare sau în mizerie, arbori genealogici cât un sequoia sau, vorba unui unchi, cât un tufiş mai robust. A propos, azi e ziua lui, împlineşte 90 de ani. De Crăciun, m-a sunat să-mi spună că dacă noi, nepoţii lui, nu ne mai amintim de el, el se bucură să ne anunţe că încă mai există şi că anul ăsta s-a hotărât să moară. A făcut medicina, cardiologia, şi a plecat pe front la ruşi, apoi au venit comuniştii şi n-a fost bine, s-a însurat cu prietena lui din facultate, a opta fiică a unui moşier, fost călugăr (coleg cu Arghezi!), a fost directorul spitalului din Craiova cândva, eu mi-l amintesc doar la policlinica Batiştei. Revoltat împotriva medicinei-spectacol din zilele noastre, zice că boala ţine şi de temperament: femeile isterice întodeau...

Luni am răcit, marţi am făcut curăţenie cu Valerica pentru nunta de sâmbătă, miercuri am zăcut, joi a murit Marioara şi după-amiaza a venit doctoriţa să-l consulte pe Henri care avea febră, vineri am făcut pregătirile de nuntă şi de înmormântare, sâmbătă am fost să luăm tortul şi prăjiturile, apoi am petrecut la nuntă, duminică dimineaţa am fost după colivă şi apoi la cimitir, după care am venit acasă şi am sărbătorit-o pe Nico, că era ziua ei. Azi a nins şi mi-e puţin somn.

Sunt sute de carti pe care cu siguranta nu le voi citi niciodata desi stiu ca m-ar imbogati – remarcam eu dand peste un site belgian de training. Asa mi-a venit in minte si ca sunt sute sau poate mii de oameni pe care cu siguranta nu-i voi cunoaste niciodata desi stiu ca prezenta si vorbele lor m-ar imbogati… la fel si filme, locuri, actiuni cu care n-am sa am de-a face desi… Ma apucase tristetea pentru ceea ce n-am si nici nu voi avea, asa ca am continuat, ca tot ma obisnuisem: dar daca eram barbat? Sau aeroplan? Sau papadie? Sau macar blonda cu picioare lungi?? De curand am vazut un film (de pe la jumate) in care personajul principal facea un documentar despre Dumnezeu – in care nu stia daca sa creada sau nu – pana cand nevasta ii naste prematur si sunt amandoi (mama si copilul) la limita vietii. O prietena credincioasa il intreaba la telefon pe proaspatul tata: “ Daca spui ca iti iubesti copilul, ce ai face pentru ca el sa traisaca?” “Orice”, ii raspunde acesta, “as prefera sa mor ...

- Mama, în colțul ăsta era un steag... și se uită întrebător la mine. Dacă mai era aici, puteam să ți-l arăt, dar nu mai e! (Eu sunt singura persoană din casă care ARUNCĂ lucruri, aș putea să fiu vinovată?) - Am rupt mai demult colțul ăsta și am pierdut steagul... Uf, am scăpat de data asta!!!

     Duminica, drumul de pietre pe care tot suiam s-a terminat si ne gandeam sa ne punem cortul, ca se inseara.       Nea Tudor venea de la un vecin care-i daduse o sticla de vin: “bre domnita, nu va costa nimic, stati la mine”.       A doua zi, pe la 7, in GAZ-ul rusesc proaspat vopsit trei copii cu furci plecau la camp. Pe carari, top managementul satului, oameni bronzati, in camasi albe si cu palarii de paie (ca sa nu-i parjoleasca soarele) plecau la intors brazdele de pe dealuri.       Pana ne-am facut noi focul la soba, am carat galetile cu apa de baut si spalat, pana am dibuit oul in cuibar si l-am fiert, pana am prins cainele care scapase cu tot cu lant… incepusera deja sa se intoarca de la camp carele cu boi incarcate cu fan uscat. Trageau la magazin (singurul) ca sa cumpere paine si un suc – era deja amiaza si nu mai puteau sta pe camp. In sat se stie fiecare de unde vine si unde merge: la camp, la prima...