Familia

Am o familie mare şi complexă: face cât un univers întreg. Fiecare dintre membrii ei are o poveste care l-ar umple de invidie pe Balzac. Sau poate am avut eu şansa să le ascult poveştile... Personaje cu istorii fabuloase, incredibile, măreţe în splendoare sau în mizerie, arbori genealogici cât un sequoia sau, vorba unui unchi, cât un tufiş mai robust.

A propos, azi e ziua lui, împlineşte 90 de ani. De Crăciun, m-a sunat să-mi spună că dacă noi, nepoţii lui, nu ne mai amintim de el, el se bucură să ne anunţe că încă mai există şi că anul ăsta s-a hotărât să moară. A făcut medicina, cardiologia, şi a plecat pe front la ruşi, apoi au venit comuniştii şi n-a fost bine, s-a însurat cu prietena lui din facultate, a opta fiică a unui moşier, fost călugăr (coleg cu Arghezi!), a fost directorul spitalului din Craiova cândva, eu mi-l amintesc doar la policlinica Batiştei. Revoltat împotriva medicinei-spectacol din zilele noastre, zice că boala ţine şi de temperament: femeile isterice întodeauna supraestimează simptomele.. Incă scrie proze pe care nu le împărtăşeşte nimănui - probabil ca să nu semăn cu el m-am apucat eu să scriu pe blog, deşi nici eu nu sunt sigură că ma citeşte cineva...

Merg în vizită la el ca la muzeu: încă i-au mai rămas în casa jefuită de câteva ori mobilele făcute după modelul celor de la Peleş, un Ressu şi un Grigorescu, îmi spune cum era când bombardau americanii şi îmi face istoria universală şi comparată a mişcărilor democratice. Acum 5 ani a fost în India şi a fost frapat de toleranţa lor religioasă. Prietena mea, Nico, e fascinată de el şi de faptul că, zice ea, “nu se mai fabrică aşa bărbaţi în zilele noastre”: de câte ori ne ridicăm în picioare, se ridică şi el şi e mereu atent să avem paharele pline. Azi, imi zicea că aşteaptă să se transforme şi el într-o buruiană ca acelea care i-au năpădit curtea...

De ce trebuie ca orice să aibă un scop precis?

De ce trebuie ca orice sa aiba un scop precis?

Zilele săptămânii

Luni am răcit, marţi am făcut curăţenie cu Valerica pentru nunta de sâmbătă, miecuri am zăcut, joi a murit Marioara şi după-amiaza a venit doctoriţa să-l consulte pe Henri care avea febră, vineri am făcut pregătirile de nuntă şi de înmormântare, sâmbătă am fost să luăm tortul şi prăjiturile, apoi am petrecut la nuntă, duminică dimineaţa am fost după colivă şi apoi la cimitr, după care am venit acasă şi am sărbătorit-o pe Nico, că era ziua ei. Azi a nins şi mi-e puţin somn.

printre picaturi (de colbiocin)

Sunt sute de carti pe care cu siguranta nu le voi citi niciodata desi stiu ca m-ar imbogati – remarcam eu dand peste un site belgian de training. Asa mi-a venit in minte si ca sunt sute sau poate mii de oameni pe care cu siguranta nu-i voi cunoaste niciodata desi stiu ca prezenta si vorbele lor m-ar imbogati… la fel si filme, locuri, actiuni cu care n-am sa am de-a face desi… Ma apucase tristetea pentru ceea ce n-am si nici nu voi avea, asa ca am continuat, ca tot ma obisnuisem: dar daca eram barbat? Sau aeroplan? Sau papadie? Sau macar blonda cu picioare lungi??
De curand am vazut un film (de pe la jumate) in care personajul principal facea un documentar despre Dumnezeu – in care nu stia daca sa creada sau nu – pana cand nevasta ii naste prematur si sunt amandoi (mama si copilul) la limita vietii. O prietena credincioasa il intreaba la telefon pe proaspatul tata: “ Daca spui ca iti iubesti copilul, ce ai face pentru ca el sa traisaca?” “Orice”, ii raspunde acesta, “as prefera sa mor eu in locul lui”. Si nu stiu daca ea ii zice mai departe, dar in capul meu replica a continuat asa: “este exact ceea ce Dumnezeu-Tatal a facut pentru tine: a murit pe cruce (prin fiul Sau, Iisus) pentru ca tu sa traiesti in credinta si iubire” (asta e interpretarea mea).
In toata luna august am fost trainer intr-un proiect-gigant: Economia Bazata pe Cunoastere, la care au participat 500 de oameni din 250 de localitati defavorizate din punct de vedere al accesului la informatie de pe tot teritoriul Romaniei. Din octombrie incolo vor avea cate 20 de computere in fiecare dintre aceste comune, cu internet de banda larga (viteza foarte mare), si cate o sala amenajata special pentru ele, la standardele UE. Unii vor zice: “ca internet le trebuia, cand ei n-au drumuri si canalizare..”. Ideea a fost: “da-le undita si invata-i sa pescuiasca”. Au avut trei saptamani de curs in care au invatat sa foloseasca internetul (si computerul), sa-si gaseasca singuri sursele de finantare si sa-si implineasca nevoile. Unii dintre ei facusera deja proiecte de mii de Euro, cu internet pe dial-up, altii vedeau un computer prima oara. Unii erau consilieri ai primariei si stiau ce e o strategie, un plan de urbanism, altii erau proaspat absolventi care veneau de la oras la sat pentru postul nou-creat de “manager RECL” (Reteaua Electronica a Comunitatii Locale) sau doar “fiice ale satului”.
Fiecare dintre ei a plecat dupa 3 saptamani macar putin schimbat si, cu siguranta, cu trei manuale studiate, mii de ganduri noi, idei noi, actiuni noi…
Ziceam la inceput despre ce n-o sa apuc sa fac niciodata uitand sa ma bucur de ceea ce tocmai am facut: am cunoscut zeci de oameni noi, am primit sute de idei noi, m-am imbogatit si am facut si o conjunctivita virala ORIBILA care ma tine pe ganduri 3 saptamani.

De cate ori am uitaat sa ma bucur de viata doar pentru ca m-am impiedicat intr-un detaliu neplacut?

din fricile unei mame

- Mama, in coltul asta era un steag... si se uita intelegator la mine. Daca mai era aici puteam sa ti-l arat, dar nu mai e!

(eu sunt singura persoana din casa care ARUNCA lucruri, as putea sa fiu vinovata!?)

- Am rupt mai demult coltul asta si am pierdut steagul...

Uh, am scapat de data asta!!!

Ultima zi de concediu

    Duminica, drumul de pietre pe care tot suiam s-a terminat si ne gandeam sa ne punem cortul, ca se inseara. 

    Nea Tudor venea de la un vecin care-i daduse o sticla de vin: “bre domnita, nu va costa nimic, stati la mine”. 

    A doua zi, pe la 7, in GAZ-ul rusesc proaspat vopsit trei copii cu furci plecau la camp. Pe carari, top managementul satului, oameni bronzati, in camasi albe si cu palarii de paie (ca sa nu-i parjoleasca soarele) plecau la intors brazdele de pe dealuri. 

    Pana ne-am facut noi focul la soba, am carat galetile cu apa de baut si spalat, pana am dibuit oul in cuibar si l-am fiert, pana am prins cainele care scapase cu tot cu lant… incepusera deja sa se intoarca de la camp carele cu boi incarcate cu fan uscat. Trageau la magazin (singurul) ca sa cumpere paine si un suc – era deja amiaza si nu mai puteau sta pe camp. In sat se stie fiecare de unde vine si unde merge: la camp, la primarie sau la magazin. 

    La vecini mergi grabit si cu treaba. In casa trebuie sa ai de toate: urmatorul sat e la 10 km de drum cu pietre, iar orasul e la 35. Pensie nu exista, ca nici colectiva n-a avut cum sa-i adune, asa ca fiecare munceste pana cade jos si nu se mai ridica (ma gandeam: oare cum as putea sa-i ajut ca psiholog??). 

    Pe dupa-amiaza ne-am hotarat sa mergem si noi in treburile noastre, la Bucuresti. Ne-a condus o bucata Madalina, fata gazdei, care avea doar 8 clase la 28 de ani, ca n-o lasasera la liceu, era in satul urmator si oricum nu-i folosea: avea casa mare si pamant de-ti trebuia o zi ca sa-i dai roata. La troita din rascrucea drumului barbatii se descopereau si se inchinau, iar femeile faceau metania pana la pamant.        Cand am intrat in Bucuresti, am avut cateva clipe de confuzie: unde se bezmeticesc toti oamenii astia? Multi, inghesuiti, agitati, de nu reusesti sa pricepi de ce au plecat de acasa si la ce se duc. 

    Poate ca aici as avea treaba ca psiholog: sa le aduc aminte ca e un loc in care rostul exista: peste munti si vai, intre un lac si un deal, aproape de cer, in sufletul omului…