Venind spre casă, aseară, în mașină, am dat la radio peste o piesă pe care o ascultam în neștire pe vremuri.
E una din multele rugăciuni pe care le ascultam în camera din mansarda în care am crescut.
Nu m-a învățat nimeni în copilărie despre Dumnezeu.
Aveam doar multe discuri cumpărate de tata în tinerețea lui. Unul dintre ele, care m-a urmărit toată adolescența, a fost Variațiunile Goldberg ale lui Bach.
Conduceam încetișor mașina și redescopeream fiecare notă și fiecare accent, ca și cum m-aș fi reîntâlnit, după sute de ani, cu mine însămi.
Aceeași emoție în înșiruirea armoniilor de o disciplină și de-o lejeritate nepământeană.
Aceeași grație în succesiunea de o matematică precisă a notelor și a trăirilor stârnite.
Poate că ăsta a fost felul meu de a mă apropia de Divin.